Căderea în capcana propagandei de partid și de stat din perioada comunistă

Marele psiholog francez Gustave Le Bon (1841 – 1931) a scris o carte fundamentală despre modul în care se comportă mulțimile și legile expuse în volumul clasic sunt universale și nu puteau să fie încălcate de masele de români. A scris acolo că nu există gândire colectivă și că liderii puternici impresionează și după moarte, autoritatea lor chiar sporind față de cea din timpul vieții pentru că există o tendință de idealizare a trecutului în raport cu cenușiul prezentului.

Cu alte cuvinte, oamenii cred în poveștile istorice. Există astăzi un curent de gândire care susține cu tărie că pe timpul lui Nicolae Ceaușescu (1965 – 1989) era mai bine și mulți cetățeni sunt gata să voteze cu fostul dictator dacă ar mai putea participa la alegeri. Efectele propagandei se simt din plin și ceea ce s-a cultivat timp de peste două decenii de către propagandiștii zeloși dă rezultate. N-au fost bani cheltuiți fără rost.

Este interesant de observat că în România socialistă erau depuse mari eforturi pentru organizarea vieții după planuri riguroase și datele acumulate erau trecute în anuare statistice stufoase, autoritățile având grijă să cosmetizeze realitatea din teren prin îmbunătățirea unor date sau prin omiterea altora, mai ales a celor ce cuprindeau infracțiunile. Anuarul statistic din anul 1985 cuprinde un tabel referitor la comerțul exterior al țării comuniste, valorile fiind cuprinse într-o monedă de calcul numită leu valută, diferită de valoarea monedei naționale și care era calculată de către autorități în funcție de statele cu care se făcea comerț. Exista o variantă pentru lumea socialistă și una pentru cea capitalistă. Calculele financiare erau complicate și acum analizăm numai ceea ce oferea aparatul de stat.

Statul comunist avea un monopol absolut asupra economiei și nici comerțul exterior nu putea să scape. Conform modelului de organizare totalitar, banii din export și cei pentru import erau calculați până la ultimul pentru a se asigura valuta necesară funcționării sistemului planificat. Cetățenii de astăzi ai României consideră că atunci totul funcționa și o dovadă în acest sens sunt uriașele combinate din preajma marilor orașe. Dacă nu construia Ceaușescu, nu se mai făcea ceva în țara noastră, spun unii gânditori populari. Anuarul statistic nu este o carte care să fie citită ușor. Mulțimea de date plictisește după primele pagini, dar informațiile despre balanța comercială sunt absolut șocante.

Cifrele înșirate în cartea din 1985 prezintă o economie prăbușită, care nu mai putea să producă mărfuri de calitate pentru ca importurile să fie inferioare ca valoare exporturilor. Dacă în anul 1977 era un deficit mic în schimburile comerciale, fisura a spart barajul în anul următor, datoria către firmele străine fiind de aproape 3,8 miliarde de lei valută. Bulgărele de zăpadă a devenit avalanșă în 1979 și restanțele erau de peste 5 miliarde. România socialistă a intrat în faliment în anul 1980 prin faptul că n-a mai putut să plătească mărfuri în valoare de peste 8,1 miliarde de lei valută.

Cifrele de mai sus indică o prăbușire absolută a valorii mărfurilor românești în raport cu cele de pe piața mondială. Statul român nu mai reușea să exporte produse ale industriei grele pentru că erau net inferioare calitativ celor din lagărul capitalist. Mai aveau succes la unii parteneri pentru că statul român scădea mult din preț, dar metoda era costisitoare pentru că a vinde sub prețul de producție duce la o acumulare a datoriilor în sistem. Statul român încerca să cumpere utilaje noi pentru retehnologizare, dar lumea capitalistă vindea scump și nu mai exporta mărfuri de ultimă generație spre lagărul socialist după invadarea Afganistanului în numele ideologiei comuniste.

Nicolae Ceaușescu avea o economie falimentară, care nu mai putea să exporte pe piețele cu mult capital. Nici piața internă nu era interesantă pentru că nu existau clienți pentru mașinile grele. Statul producea pentru stat și banii nu veneau. Mai erau și datoriile către creditorii internaționali și regimul de la București a fost obligat să caute soluții. A preferat să impună o limitare drastică a consumurilor interne pentru a achita datoria externă. Oamenii spun astăzi că a fost o măsură bună, dar s-a ajuns în situația incredibilă să se mănânce pe cartelă, adică România, definită de mulți drept un grânar al Europei, avea cel mai scăzut nivel de trai din lumea europeană modernizată. Nicolae Ceaușescu n-a făcut ceva bun pentru poporul român, ci a introdus tot felul de forme de tortură.

Autoritățile de la Budapesta au preferat să ruleze datoria externă și populația n-a avut parte de magazine goale, întuneric, frig în case și lipsă de benzină. Mai mult. Creditorii externi care au apreciat politica flexibilă din 1989 au șters o parte a datoriilor și au făcut investiții masive în Ungaria. Diplomația maghiară a fost net superioară celei de la București și a mai ținut cont de interesele oamenilor în raport cu ideologia. Românii au fost torturați de dragul unor combinate uriașe care au fost ridicate în mod artificial și care au fost o adevărată condamnare pentru întreaga populație. Se plătea prin lipsa alimentelor importul de minereu de fier și de cocs în cantități enorme, materiile prime aduse pe valută sporind cheltuielile statului pentru obținerea de oțel ce era mai scump decât cel obținut în preajma minelor.

Combinatul metalurgic de la Galați a fost un coșmar financiar, dar regimul a mai dat ordin să fie ridicat și cel de la Călărași. Oțelul nu mai conta dacă nu era transformat în mașini performante și Nicolae Ceaușescu n-a putut să înțeleagă în mod real transformările survenite în economia mondială. A rămas ancorat în principiile staliniste, cele care erau o combinație între ideile marxiste din secolul al XIX-lea și nivelul tehnologic interbelic. Infuziile de tehnologie doar în anumite uzine, unele componente nefiind aduse din motive de reducere a costurilor, n-au putut să țină în viață un organism economic mort și a urmat prăbușirea după 1989. Autoritățile de la București au fost obligate să dirijeze fondurile din fabricile rentabile spre cele pe care regimul le adora din motive ideologice și astfel au ajuns uzate moral toate întreprinderile. Au fost plătite până în anul 1989 datorii de peste 21 miliarde de dolari, dar capacitățile de producție au ajuns primitive și ar fi fost necesare investiții masive cu mult peste fondurile economisite. Industria României era mult în urma celor din lagărul socialist și nici nu se mai putea face comparație cu ceea ce exista în lumea capitalistă.

Adevărul iese greu la lumină și oamenii preferă să trăiască în trecutul ce pare un fel de paradis terestru. Gândirea critică nu este pe gustul maselor populare.

_{Foto
sus: Nicolae Ceaușescu vorbește la adunarea generală a oamenilor
muncii de la Întreprinderea „23 August” din Capitală, la 13
februarie 1979 (© „Fototeca online a comunismului românesc”,
cota: 8/1979)}