Cinematografia românească a anilor ’50: între realism socialist și ecranizare literară

Două afișe aflate în colecția Muzeului Național de Istorie a României, dedicate filmelor „Răsună valea” și „La Moara cu noroc”, oferă o perspectivă asupra cinematografiei românești din primul deceniu comunist.

Ele marchează două direcții ale epocii: filmul realist-socialist, construit în jurul mobilizării colective și al mesajului politic explicit, și ecranizarea literară, care a permis uneori forme artistice mai nuanțate, scrie Muzeul Național de Istorie a României, pe pagina de Facebook a instituției.

După 1948, cinematografia a fost reorganizată ca industrie de stat. Producția, studiourile, scenariile, distribuția și difuzarea au intrat într-un sistem centralizat, în care filmul era tratat ca instrument de educare politică. Modelul dominant era realismul socialist, orientat spre construirea „omului nou” și spre teme precum munca, colectivul, industrializarea, colectivizarea și lupta de clasă.

Această formulă poate fi urmărită în „Răsună valea” (1950, regia Paul Călinescu), „În sat la noi” (1951, regia Jean Georgescu și Victor Iliu), „Mitrea Cocor” (1952, regia Victor Iliu și Marietta Sadova) sau „Desfășurarea” (1955, regia Paul Călinescu). Ele pun în scenă figuri recognoscibile ale epocii: brigadierul, activistul, muncitorul, țăranul sărac, sabotorul, chiaburul și reprezentantul lumii vechi.

Afișul filmului „Răsună valea” din colecția Muzeului Național de Istorie a României

Răsună valea, realizat în 1949 și lansat în 1950, este unul dintre cele mai clare exemple ale acestei direcții. Filmul pornește de la șantierul căii ferate Bumbești–Livezeni, simbol al muncii voluntare de după război, și transformă șantierul într-un spațiu al mobilizării socialiste. Conflictul opune entuziasmul brigadierilor sabotajului și reacțiunii, într-o logică ideologică directă. Diploma de onoare primită în 1950 la Festivalul de la Karlovy Vary a confirmat statutul său de film reprezentativ pentru noua cinematografie socialistă românească.

Aceeași logică se regăsea și în alte cinematografii ale blocului comunist: „Kubanskie kazaki” / „Cazacii din Kuban” (1949, regia Ivan Pîriev), „Padeniye Berlina” / „Căderea Berlinului” (1950, regia Mikheil Chiaureli), „Przygoda na Mariensztacie” / „Aventura la Mariensztat” (1954, regia Leonard Buczkowski) sau „Ernst Thälmann – Sohn seiner Klasse” / „Ernst Thälmann – fiul clasei sale” (1954, regia Kurt Maetzig). Aceste filme construiesc un vocabular comun: mase mobilizate, spații ale producției, eroi pozitivi, dușmani de clasă și finaluri optimiste.

În același deceniu, literatura clasică a oferit cinematografiei românești o cale de legitimare culturală. Ecranizări precum „O scrisoare pierdută” (1954, regia Sică Alexandrescu și Victor Iliu), „Afacerea Protar” (1956, regia Haralambie Boroș), „Două lozuri” (1957, regia Gheorghe Naghi și Aurel Miheleș), „D-ale carnavalului” (1958, regia Gheorghe Naghi și Aurel Miheleș) sau „Ciulinii Bărăganului” (1958, regia Louis Daquin) arată că filmul românesc al anilor ’50 nu s-a redus la propaganda directă.

În această zonă se înscrie „La Moara cu noroc”, realizat în 1956 și lansat în 1957, în regia lui Victor Iliu, după nuvela lui Ioan Slavici. Filmul putea fi citit, în acord cu discursul epocii, ca o critică a vechii societăți dominate de bani, violență și degradare morală. Totuși, Victor Iliu mută accentul de la demonstrația ideologică spre tensiunea psihologică, vinovăție și atmosferă tragică.

Prezența filmului în competiția Festivalului de la Cannes din 1957, alături de „Det sjunde inseglet” / „A șaptea pecete” de Ingmar Bergman, „Le notti di Cabiria” / „Nopțile Cabiriei” de Federico Fellini, „Kanał” / „Canalul” de Andrzej Wajda, „Un condamné à mort s’est échappé” / „Un condamnat la moarte a evadat” de Robert Bresson și „Friendly Persuasion” / „Pacifiștii” de William Wyler, arată ambiția cinematografiei românești de a intra în dialog cu marile direcții ale cinemaului postbelic.

Privite împreună, afișele filmelor „Răsună valea” și „La Moara cu noroc” rețin două ipostaze ale aceleiași epoci: cinema-ul mobilizării socialiste și cinema-ul ecranizării literare cu miză artistică. Ele documentează o cinematografie controlată de stat, modelată de realismul socialist, dar capabilă, în anumite momente, să producă forme vizuale și dramatice mai nuanțate.

_{Foto sus: Afișul
filmului „La Moara cu noroc” din colecția Muzeului Național de
Istorie a României}