Bătălia de la Pocitovaia din 23 august 1941, un masacru uitat
Frontul de Est a reapărut după ordinul dat de Adolf Hitler de declanșare a Operațiunii Barbarossa și la 22 iunie 1941 detașamente germane de infanterie au trecut frontiera și au luat cu asalt fortificațiile inamice, unele fiind apărate cu fanatism de mitraliorii ce se considerau comuniști. Avioanele și artileria au nimicit obiectivele militare identificate din vreme și mijloacele explozive au făcut prăpăd în rândurile unităților sovietice avansate prea aproape de graniță.
Ofensiva germană a dereglat planurile comandamentului sovietic, dar s-a acționat în continuare ofensiv, marile unități fiind împinse spre vest. Bombardate din aer și învăluite de diviziile de tancuri, trupele sovietice n-au putut să execute ordinele de atac, dar n-au fost capabile nici să închege o linie defensivă. Au fost obligate să se retragă în derută spre răsărit și toată pregătirea strategică de până la 21 iunie s-a pierdut. Nici măcar Linia Stalin n-a fost un baraj de netrecut din moment ce multe fortificații n-au avut personal și armament.
Divizia 299 infanterie din cadrul Wehrmachtului a înaintat în fierbintea vară a anului 1941 spre capitala Ucrainei și trupele sovietice nu reușeau să oprească forțele invadatoare. Kievul era protejat de o rețea de fortificații permanente din cadrul Liniei Stalin, dar nu era suficient. Comandamentul stalinist încerca să mențină orice poziție apărată natural și linia mlăștinoasă Weta era deosebit de importantă pentru o rezistență îndelungată. Cum germanii au pus mâna pe un pod ce permitea înaintarea dinspre sud s-a decis declanșarea unei confruntări de amploare și nu se ducea lipsă de oameni.
Batalioanele marii unități germane, istovite de luptele pentru orașul industrial, au intrat în apărare în apropierea localității Pocitovaia și a fost organizată o poziție defensivă cu tranșee, rețele de sârmă ghimpată și ceva mine antipersonal. Nu era timp pentru realizarea unei bariere explozive, dar orice mină tăia din elanul atacatorilor, cei ce nu știau ce se mai ascunde prin pământ. Militarii germani aveau vizibilitate perfectă asupra terenului jos din față și nu bănuiau că podul căpătase o valoare deosebită pentru inamic.
Un participant la înfruntare a scris la cald că era ca la poligon și luptătorii din Divizia 299 infanterie aveau toate avantajele în confruntarea cu un inamic ce nu părea epuizat după luptele sângeroase din primele două luni. Ofițerii germani erau obișnuiți să facă economie de oameni prin improvizarea de sisteme defensive, cele ce erau îmbunătățite în funcție de timpul aflat la dispoziție.
Șase mitraliere aveau drept direcție de tragere zona podului și așteptau bine camuflate orice atacator. Erau ținte mici și greu de neutralizat. Armamentul de infanterie nu era suficient pentru a tăia elanul unui inamic numeros înainte de a se ajunge la luptele apropiate și chiar la cele corp la corp. Comandanții germani au pus în poziție de tragere spre satul Pocitovaia și două tunuri antitanc. Erau, probabil, de tip PaK 36 și proiectilele de calibrul 37 mm puteau să fie multe și aveau efectul unor grenade de mână.
Ziua de 23 august 1941, se împlineau doi ani de când se semnase Pactul Molotov – Ribbentrop, trebuia să fie una deosebită pentru ambele tabere. Artileria a început să caute punctele de foc germane, dar acestea erau bine camuflate și adăpostite. Bombardamentul a fost spectaculos prin explozii și fum, dar n-a afectat capacitatea de rezistență a apărătorilor.
Generalii sovietici au organizat mai multe linii de infanteriști și le-au trimis la asalt frontal în stilul primei conflagrații mondiale. Era o nebunie curată din moment ce erau cunoscute performanțele mitralierelor MG-34. Acestea fuseseră perfecționate pentru a fi ușoare și astfel să fie prezente mereu în pozițiile avansate. Puteau să execute tir împotriva unor militari izolați, dar acționau minunat de ucigător împotriva rândurilor dese, mai ales dacă focul era încrucișat.
Muniția de calibrul 7,92 mm era puternică și fusese testată din plin în Primul Război Mondial. Militarii sovietici erau protejați doar de țesătura uniformelor. Armele automate erau fixate pe bipod sau pe trepied și erau deosebit de precise. Cum terenul din față era plat și lipsit de vegetație densă, ochitorii germani nu aveau probleme cu lovirea țintelor vii. Pușcașii trăgeau intens din armele Kar 98k și practic o ploaie de gloanțe se abătea asupra celor ce îndrăzneau să creadă că vor ajunge eroi prin ocuparea podului peste un oarecare curs de apă.
Hans Roth, participant la bătălie în pozițiile avansate, a văzut cu uimire cum vreo 20 de soldați s-au ridicat din contact cu pământul ocrotitor și au pornit să execute ordinele lui Stalin de zdrobire a fiarei naziste. A fost un act de curaj absolut inutil și, aproape instantaneu, au ajuns în lumea eroilor de tip sovietic.
Numai doi soldați din cele câteva sute au mai scăpat cu viață din ploaia de gloanțe și aceștia s-au retras spre propriile adăposturi. Erau fericiți că au scăpat din infernul adus de un asalt frontal și ar fi spus comandanților că nu se poate ajunge la pod. Nici nu se discuta de dezvoltarea unei ofensive care să ducă la o retragere a germanilor departe spre sud.
Oamenii ar fi spus adevărul, cel ce era vizibil și cu ochiul liber. Mitralierele grele sovietice deschid brusc un puternic foc și se știa că muniția de calibrul 7,62 mm era deosebit de puternică. Era absolut firesc ca mitraliorii să tragă lungi rafale spre adăposturile germane și astfel supraviețuitorii să ajungă nevătămați, să se refacă și să fie folosiți în viitoare acțiuni de luptă. Mitralierele Maxim M1910 aveau răcire cu apă și benzi cu câte 250 de cartușe, ceea ce le permitea un tir neîntrerupt.
Surpriză! Gloanțele nu zbârnâie prin pozițiile germane. Armele automate au executat foc direct asupra celor doi nefericiți și aceștia au fost sfârtecați de muniția puternică. A fost o execuție demonstrativă din ordinul comisarilor politici. Militarii sovietici erau obligați să execute orice ordin în stil sinucigaș japonez. Nu apăruseră încă modelele kamikaze și banzai, dar pe Frontul de Est se practica masiv când a început conflictul din Pacific.
Toată ziua de 23 august 1941 a trecut în același fel, dar militarul Hans Roth n-a mai fost uimit de ceea ce puteau să facă politrucii sovietici.
Ostașii din detașamentele de baraj, cele de care nu treceau propriile trupe, au făcut victime din belșug și s-ar putea să se constate cândva că au rezultat mai multe decese din astfel de acțiuni sinucigașe și din focul de baraj decât din acțiunile de luptă clasice. Cum astfel de unități erau mai departe de primele linii înregistrau mai puține pierderi și mulți militari au fost decorați pentru participarea timp de ani la campanii. S-au considerat timp de decenii eroi și au fost lăudați în comunități și familii. În realitate, au jucat un rol sinistru în stilul detașamentelor S.S. Numai muniția era diferită și comisarii de unități tactice au comis mari atrocități în toate bătăliile de pe Frontul de Est.
Bătălia de la Pocitovaia a fost eclipsată de alte confruntări
Confruntarea de la Pocitovaia a rămas în caietele de amintiri ale militarului Hans Roth drept un model de cum se pot risipi mase de infanteriști în mod inutil din ordinele unor oameni ce nu aveau cel mai mic contact cu realitatea.
Bătălia de la Pocitovaia a fost eclipsată de alte confruntări care au impresionat lumea istoricilor prin dimensiuni, dar rămâne un model de masacrare a bărbaților ziși sovietici din ordinele celor ce se defineau drept revoluționari și dornici să elibereze întregul Pământ în numele unei ideologii ce era și străină de locuitorii din Rusia.
Ar trebui ridicat un monument în amintirea celor care au tot fost denumiți eroi, dar, în realitate, au fost masacrați prin ordine absurde. Uniunea Sovietică a fost un gigantic organism statal ce s-a ridicat pe munți de oase și râuri de lacrimi și sânge. Sursele germane nu precizează care unități sovietice au fost implicate în confruntarea tip hecatombă, dar o hartă publicată de mareșalul I. H. Bagramean indică drept prezente în zonă la 14 august Diviziile 206 și 147 infanterie sau de pușcași în terminologia comunistă.
Bătălia de la Pocitovaia poate să rămână în istorie drept o picatură de glorie a fortificațiilor de campanie, cele ce puteau să permită o rezistență de cel puțin unul la trei. A fost și o dovadă că mitralierele germane sunt deosebit de eficiente când inamicul le oferă mase compacte de militari ce nu dispuneau decât de căști de protecție.
Confruntarea de la Pocitovaia a demonstrat din plin că atacul frontal în plină zi împotriva unor poziții organizate nu se poate solda decât cu distrugerea unor întregi batalioane de infanterie și un bărbat în putere nu se găsește ușor. Așa ar fi normal, dar la Moscova se gândea altfel și orice resursă umană putea fi utilizată în vederea obținerii Victoriei socialismului.
Comandamentul sovietic a demonstrat încă o dată că nu ține la viața oamenilor din subordine și militarii aveau valoare doar să moară pentru îndeplinirea unor idei venite de la centrul de putere de la Kremlin. Frontul de Est era cel în care sclavii ideologici formau noi și noi mari unități ce urmau să fie nimicite din ordinele politrucilor brutali, cei ce nu aveau pregătire militară.
Hans Roth a descris mai multe asalturi în stil sinucigaș și le-a prezentat la cald în caietele de amintiri, ocupație foarte periculoasă în condițiile în care putea să fie considerat spion și justiția nazistă nu știa de glumă.
Armata Roșie a ajuns pe străzile Berlinului numai și numai prin lupte de exterminare reciprocă. A fost o victorie ideologică, dar a lăsat o uriașă gaură demografică în rândurile celor tineri și s-a ajuns ca multe familii să se destrame sau să nu se mai formeze. Impactul s-a văzut în timp, dar se găsesc în continuare efective pentru trupe de asalt. Nu este de mirare că populația lagărului rusesc a ajuns să fie rarefiată și localitățile să nu mai aibă viitor.
Foto sus: Soldați germani capturați de Armata Roșie în apropierea satului Vitovka din sudul Ucrainei, în 1941 (© Anatoliy Garanin / RIA Novosti / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
