Importurile din Germania și mitul transformării României în stat pur agricol în perioada interbelică

Există în istoriografia românească teoria că Germania nazistă a vrut să transforme statul român în simplu furnizor de materii prime pentru colosul industrial ce consuma mult peste ceea ce producea teritoriul controlat până la începerea ostilităților din cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Datele statistice publicate în spațiul românesc nu surprind o astfel de atitudine ce s-a răspândit din comunista eră în cercetarea istorică. Germania de la Weimar a trimis înspre București, în 1931, 8.290 t de aparate, motoare și mașini necesare în economie. Se presupune că acestea erau de calitate germană și astfel s-a realizat o modernizare a statului român.

Era prea puțin în raport cu potențialul ambelor părți, dar atât s-a putut. Au fost înregistrate în 1932 livrări deosebit de scăzute și s-a ajuns la numai 5.604 t. Era o vreme de incertitudine politică și instabilitatea guvernamentală s-a reflectat și la nivelul afacerilor. Se zice că era recesiune și se rezolvă problema scăderii exporturilor spre piața românească. Problema era însă de natură politică și clienții români ar fi vrut mult mai multe produse germane.

Lumea democratică n-a știut să atragă venituri și se investea mult în domeniul dezvoltării industriei cu caracter militar. Anul 1933 a fost cel mai rău în ceea ce privește schimburile dintre cele două state și doar 3.929 de tone de motoare și aparate au putut să ajungă pe meleagurile românești. Era un haos generat de lupta naziștilor pentru acapararea puterii depline și noii ocupanți ai posturilor înalte aveau o gândire haotică și plină de ură. Ascundeau incompetența în spatele unui paravan de violență și a fost normal să fie înregistrată o decădere a producției și a comerțului. În plus, multe echipamente mergeau spre domeniul militar.

Timpul a trecut și economia germană s-ar fi sufocat dacă n-ar fi realizat exporturi. Exista din 1935 tendința de creștere a livrărilor de produse cu destinație industrială, agricolă și pentru transporturi. Au fost cumpărate 9.017 t și se presupune că erau echipamente de calitate mai bună decât ceea ce exista în 1931.

Au fost aduse alte 15.767 t în 1936, un salt uriaș în domeniul colaborării cu un stat ce încă nu pornise pe calea expansiunii agresive pentru obținerea de spațiu vital. S-a ajuns în 1938, cel mai bun an din perioada interbelică în ceea ce privește producția, la livrări de 27.534 t, ceea ce însemna de peste trei ori cantitatea din 1931. Statistica nu precizează ce fel de mărfuri erau achiziționate, dar este evident că industria putea să profite din plin de sosirea noilor mașini-unelte sau motoare.

Mașinile industriale sosite în ultimul an de pace puteau să fie folosite intens timp îndelungat dacă aveau parte de întreținere și de personal instruit și atent la folosirea echipamentelor. România se transforma din stat agrar – industrial în stat industrial și cu ajutorul Germaniei. Cele mai multe capacități de producție erau nimicite de activitatea muncitorilor ce nu erau interesați să folosească tehnica primită și mereu erau nemulțumiți de ceva. Se răzbunau în mod conștient sau nu pe ceea ce le oferea statul sau patronii.

Oare cât timp o să mai persiste teoria clasică despre concepția transformării României în simplu furnizor de cereale și petrol pentru Reich? Situația a stat exact invers și cantitățile de mărfuri venite dinspre Germania au servit la dezvoltarea statului din Carpați.

Conservatorismul istoricilor face parte din fenomenul general de repetare a ideilor din cadrul unui popor și trec uneori mii de ani până când anumite teze sunt schimbate. Oamenii sunt conservatori în multe din cele gândite.

_{Foto
sus: Uzinele metalurgice Reșița, în perioada interbelică.
Interiorul forjeriei (© iMAGO
Romaniae)}