S-au opus sovieticii industrializării României comuniste?
Cărțile de istorie ne învață că regimul comunist a trecut la o dezvoltare a României după ideile sovietice, dar s-a opus cu bravură încercărilor Moscovei de a controla viața economică în plină ascensiune de după 1958, adică după retragerea trupelor prietene peste Prut. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a opus cu îndârjire planurilor ce ar fi avut drept scop transformarea țării într-o simplă furnizoare de produse agricole pentru lagărul socialist.
Au și apărut scrieri în epocă pe această temă și Costin Murgescu a căpătat o faimă națională prin aceste fapte de vitejie intelectuală. Culmea este că Moscova nu se opunea industrializării și o spun chiar cărțile scrise până în 1964.
Astfel, Ana Pîrșcoveanu-Apostolide a elaborat o lucrare de popularizare despre sare și volumul a fost bun de tipar în decembrie 1963. Este prezentată pe larg cetatea chimică de la Borzești, cea care putea să livreze 95.000 t de sodă caustică, 83.000 t de clor și 36.000 t de mase plastice. Se mai lucra la pregătirea capacităților de producere a 100.000 t de substanțe chimice pentru agricultură în fiecare an.
Autoarea spune clar că a fost o realizare „rod al colaborării frățești cu Uniunea Sovietică”, adică au fost importate tehnologii de dincolo de Prut.
Culmea este că liderii de la Moscova, inclusiv un oarecare profesor numit Valev, cereau creșterea masivă a producției industriale în tot lagărul socialist și erau încântați de ideea asamblării unui uriaș combinat metalurgic la Galați, cel care urma să prelucreze minereuri și să ardă cărbune din Uniunea Sovietică.
Se spune că Uniunea Sovietică era împotriva dezvoltării industriale a României populare, dar fix în aceeași perioadă era acordat dreptul să se producă armament de tip Kalașnikov și era oferită licența pentru transportorul de trupe BTR-60P din anul 1962. A rezultat prototipul TAB-63, dar varianta n-a dat satisfacție deplină după parcurgerea a 15.000 km în poligon.
Opunerea sovietică putea să fie justificată prin faptul că România nu avea o economie suficient de dezvoltată pentru a susține ridicarea unor giganți metalurgici ce depășeau cu mult posibilitățile țării.
Mulți istorici din zilele noastre vând gogoși populației contemporane și vor să identifice cu orice preț patriotism în faptele conducătorilor comuniști de la București. Fac o muncă în zadar. Nu puteau fi patrioți cei ce împușcau masiv fugarii din paradisul comunist.
Totuși, populația mai crede în astfel de povești ce sunt repetate cu insistență prin manualele școlare și în mediul virtual. Un oraș din Uniunea Sovietică a primit numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și nu cred că se făcea această onoare unui dușman. A văzut cineva localități botezate după Ion Antonescu?
Foto sus: Gheorghe Gheorghiu-Dej, alături de ambasadorul sovietic A.I. Leontiev, vizitează expoziția „Economia planificată a R.P.R. în plin progres” din parcul de cultură și odihnă Herăstrău, în decembrie 1952 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 315/1952)
Bibliografie minimală:
Documente ale Partidului Comunist Român, Societatea socialistă multilateral dezvoltată, Editura politică, București, 1972.
Opriș, Petre, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955 – 1991), Editura Militară, București, 2008.
Pascu,Vasile, Regimul totalitar comunist în România (1945 – 1989), vol. I, Editura Clio Nova, București, 2007.
Pîrșcoveanu-Apostolide, Ana, Noua strălucire a unei bogății străvechi: Sarea, Editura Ştiințifică, București, 1963.
Toffler, Alvin, Al Treilea Val, Editura Politică, București, 1983.
