Campania de la Gallipoli, un dezastru al Imperiului Britanic pe Frontul din Orientul Mijlociu

 Campania de la Gallipoli a fost o campanie desfășurată de trupele Imperiului Britanic în timpul Primului Război Mondial, pe Frontul din Orientul Mijlociu (front deschis de soldații britanici în urma invadării Mespotamiei în noiembrie 1914), desfășurată între 25 aprilie 1915-19 ianuarie 1916. Aceasta a fost un adevărat eșec al forțelor militare britanice din cauza subestimării grave a abilităților inamicului (soldatului turc) și a gravelor erori tactice comise de Statul Major al Imperiului Britanic.

I.Cauzele declanșării Campaniei de la Gallipoli

 La începutul lui 1915 (practic la aproape 6 luni de la izbucnirea Primului Război Mondial), rușii cer o demonstrație militară din partea Aliaților (a Regatului Marii Britanii și Franței) ca să distragă atenția inamicului din Caucaz (a turcilor), unde trupele Țarului Nicolae al-II-lea se confruntau cu o ofensivă turcească prost concepută, lansată de Enver Pașa (Ministrul de Război al Imperiului Otoman între 1914-1918), în pofida sfatului aliaților germani ai turcilor.

 De ceva vreme, Winston Churchill încerca să-și convingă colegii din cabinetul Prim-Ministrului Asquith să adopte o strategie a abordării indirecte pentru a ieși din blocajul de frontul de vest. Desfășurarea acestei operațiuni cu succes presupunea realizarea a două campanii la Gallipoli:pe deoparte, o acțiune navală care urma să anihileze liniile de apărare turcești din Strâmtoarea Dardanele, iar pe de altă parte, o acțiune militară, în cadrul căreia trebuia să aibă loc debarcarea trupelor britanice în Peninsula Gallipoli. Dacă acestea ar fi fost executate în mod corespunzător, poate că întreagă Campanie de la Gallipoli ar fi fost fost un succes garantat al britanicilor, ce ar fi dus la eliminarea Imperiului Otoman din război, iar pe de alta, la deschiderea unei noi rute de navigație, nouă și sigură pentru Imperiul Rus, prin care acesta să transporte în vest, grânele necesare hrănirii soldaților Marii Britanii și ai Franței în schimbul echipamentului militar oferit de acestea, dar nu fost să fie așa.[1]

Principalul vinovat pentru eșecul total a acestei campanii nu este nimeni altul decât Winston Churchill, cel mai mare susținător al ei, încrezător până peste poate că fortificațiile otomane pot fi distruse „ după două sau trei zile de acțiune militară susținută”. Nu va fi prima dată în lunga lui carieră când va căuta calea mai ușoară pentru a câștiga un război (la fel va face și în mai 1943, în cadrul Conferinței Trident de la Washington, când va plănui alături de președintele american, F.D.Roosvelt, deschiderea unui nou front de luptă pe plajele din Normandia și realizarea Operațiunii Overlord, ce va începe pe 6 iunie 1944) și nici ultima când „ pântecul moale al inamicului” se dovedea mai tare decât se aștepta el (la fel s-a întâmplat și în cadrul Războiului Anglo-Turc din 1807-1808, când bombardele turcești de secol XV și iscusiții pușcași ai sultanului otoman au decimat trupele Marinei Regale Britanice, ancorate la Cornul de Aur ). [2]

 O fotografie cu Winston Churchill din 1914, anul în care a fost numit „Prim Lord al Amiralității” (Sursa: https://www.riflemantours.co.uk/winston-churchill-in-world-war-one/)

  La începutul lui martie 1916, Herbert Kitchener (Secretar de Stat al Regatului Marii Britanii între august 1914-iunie 1916) îl numește pe Generalul Sir Ian Hamilton la comanda Forței Expediționare din Mediterana (MEF).[3] Acesta primește doar informații sumare de la Kitchener înainte să părăsească Londra pe 13 martie, însoțit de câțiva ofițeri de Stat Major și cu puține date despre fortificațiile din Dardanele și din Peninsula Gallipoli. Sosește în largul strâmtorii la timp pentru a vedea încercarea flotei anglo-franceze de a forța intrarea în Strâmtori și descoperă că, după o cădere nervoasă, Viceamiralul Carden fusese înlocuit de adjunctul său, Viceamiralul De Robeck. Atacul naval de pe 18 martie fusese respins cu pierderea a trei cuirasate și avarierea gravă a mai multor altora. Situația forțelor navale anglo-franceze deja începea să se complice...

  Între timp, Amiralul de Robeck îi spune lui Hamilton că flota nu poate pătrunde mai adânc în Dardanele din cauza bateriilor îmbunătățite de pe maluri. De Robeck credea că turcii puseseră și alte câmpuri de mine nedetectate. Planul de atac depinde astfel de debarcările Diviziei 29 sub acoperirea tunurilor flotei anglo-franceze, în vârfurile peninsulei și ale trupelor Anzac la aproximativ 25 km în susul coastei. Debarcările trupelor Anzac erau planificate să împiedice diviziile de rezervă ale lui Liman Von Sanders să coboare degrabă pentru a porni un atac la capetele de pod aliate de pe plaje.[4] Francezii urmau să debarce la Kum Kale pe malul asiatic, ca diversiune, dar aveau să fie reîmbarcați ulterior și urmau să se alăture Diviziei 29 la Capul Helles după două zile, Kitchener interzicând în mod expres efectuarea de operațiuni susținute în partea asiatică a Strâmtorilor.[5] Forțele navale anglo-franceze aproape reușiseră să obțină victoria în 2 rânduri, pe 3 noiembrie 1914 și 19 februarie 1915, când forturile turcești de pe Bosfor sunt grav afectate de bombardamentele lor.[6] Apoi, însă aplicarea planurilor de atac anglo-franceze suferă o amânare inexplicabilă, iar tot ceea ce urmează este un dezastru de proporții...

II.Desfășurare Campaniei de la Gallipoli (aprilie 1915-ianuarie 1916)

 Debarcarea trupelor australiene din ANZAC la Gallipoli, 25 aprilie 1915 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Gallipoli_campaign)

 Pe 25 aprilie 1915, începe debarcarea propriu-zisă la Gallipoli a MEF (Mediterranean Expeditionary Force), ce număra 75.000 de soldați, sub comanda Generalului Hamilton majoritatea australieni și neo-zeelandezi din ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps). În prima zi, 1 din 5 soldați neo-zeelandezi este reperat și ucis de lunetiștii turci ai lui Mustafa Kemal (Generalul Armatei Turce de la Gallipoli), trupele ANZAC nereușind să înainteze mai mult de o sută de metri în adâncimea plajei.[7]

Într-o lună (între 25 aprilie-25 mai), posibilitatea unei acțiuni-fulger este irosită de Aliați. Cu toate acestea, ei se hotărăsc, cu o încăpățânare sinucigașă și idioată, să rămână, pe acel petic de pământ din zona Strâmtorii Dardanele, dezvoltând tot felul de forme de rezistență față de atacurile furibunde și reușite ale trupelor otomane: întărirea capetelor de pod, construirea de tranșee, dezvoltarea unui război de uzură în miniatură, în care întregii divizii de tineri australieni și neozeelandezi, antrenați în pripă în Grecia și Egipt, sunt aruncate în haosul de la Gallipoli.[8] De abia în luna august a aceluiași an se va realiza o a doua debarcare, în Golful Suvla, de abia acum MEF-ul primind întăriri, însă această debarcare nu va îmbunătăți situația. Deciziile execrabile luate de Churchill (trimiterea unei forțe insuficient de mari pentru atacarea Strâmtorii Dardanele, realizarea unei operațiuni ofensive maritime fără cunoașterea condițiilor din apele teritoriale ale inamicului, necunoașterea

  Soldați din Brigada Australiană No.1, surprinși într-un tranșeu otoman, la Lone Pine, august 1915 (Sursa:https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Lone_Pine )

condițiilor geografice ale terenului de luptă, neaprovizionarea corespunzătoare cu proviziile necesare de muniție, medicamente și hrană), toți acești factori ducând la înfrângerea clară a trupelor engleze, australiene și neozeelandeze în fața celor turce în cadrul Campaniei de la Gallipoli

    III.Sfârșitul unei campanii dezastruoase

 În cele din urmă, de abia în noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1916, după ce zeci de mii de soldați britanici, australieni și neo-zeelandezi vor fi răpuși de malarie (din cauza lipsei unei alimentații adecvate și a medicamentelor necesare), dizenterie, foame, frig, dar mai ales de gloanțele turcilor, ultimul contingent ANZAC va părăsi Strâmtoarea Dardanele, moment ce va marca, pe deoparte, o înfrângere umilitoare a trupelor Antantei, iar pe de altă parte, o victorie răsunătoare a trupelor otomane.[9] În cadrul Campanie de la Gallipoli au murit 120.000 de britanici, 27.000 de francezi, precum și 25%, respectiv 35% dintre neo-zeelandezi înrolați în cadrul acestei campanii. De cealaltă parte, conform Ministerului de Război Otoman, au murit, 250.000 de soldați turci.[10]

Bibliografie

      I.Surse secundare (cărți și articole)

1.     Astori, Antonela &Patrizia Salvadori, O istorie ilustrată a Primului Război Mondial”, Editura RAO, București, 2005

2.     Ferguson, Niall, Imperiul.Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018

3.     Simkins, Peter, Geoffrey Jukes&Michael Hickey, Războiul care urma să pună capăt tuturor războaielo, Editura Litera, București, 2019

4.     Weir, Stephen, Cele mai proaste decizii din istorie, Editura Litera, București, 2010

.

.

[1] Niall Ferguson, Imperiul.Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018, Capitolul 6:, , Imperiul de vânzare”, Subcapitolul , , Weltkrieg”, p.261

[2] Ibidem

[3] Simkins, Peter, Geoffrey Jukes&Michael Hickey, Războiul care urma să pună capăt tuturor războaielo, Editura Litera, București, 2019, Cap. 4 (, , Luptele:Războiul din Mediterana, 1914-1923), Subcap., , Gallipoli și Dardanele”, p.298

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Op.cit, Niall Ferguson, p.261

[7]Stephen Weir, Cele mai proaste decizii din istorie, Editura Litera, București, 2010, Capitolul 22:, , Winston Churchill și dezastrul de la Gallipoli”p.118

[8]Ibidem

[9] Antonella Astori&Patrizia Salvadori, O istorie ilustrată a Primului Război Mondial”, Editura RAO, București, 2005, Capitolul , , Eșecul Dardanelelor”, .p.74

[10] Ibidem