Gabriele D’Annunzio, poetul ce a luptat în Primul Război Mondial și a creat primul stat fascist din lume

Gabriele D’Annunzio a fost un poet, publicist, dramaturg, jurnalist, militar și om politic Italian, unul dintre cei mai mari poeți de la sfârșitul secolului al-XIX-lea-începutul secolului XX (alături de Giosue Carducci), dar în același timp acesta a fost și un artist și politician controversat, atât prin valorile culturale pe care le susținea (fiind un promotor al violenței și naționalismului exacerbat), cât și prin decizia de a crea primul stat fascist din lume (iar în cele ce urmează vom vedea și în ce context politic reușește să realizeze acest lucru…). Din punct de vedere literar, acesta fost un reprezentant al Decadentismului și Estetismului.[1]

 Gabriele D’Annuzio în uniforma de general al Regiei Aeronautice    (Sursa: https://it.wikipedia.org/wiki/Gabriele_D%27Annunzio)  

I.Copilăria și tinerețea lui Gabriele D’Annunzio

 Gabriele D’Annunzio se naște la 12 martie 1863, la Pescara, fiind fiul lui Francesco Paolo Rapagnetta-D’Annunzio, un latifundiar bogat (care a fost o perioadă și primar al Pescarei) și al Luisei de Benedectis.[2]

 Tatăl său își ia numele de familie D’Annunzio în 1851, adăugându-l la al său, de la cumnatul mamei sale (Rita Olimpia Lolli), adică unchiul său, Antonio D’Annunzio care, căsătorit fiind cu Anna Giuseppe Lolli, nu a putut să aibă moștenitori din cauza infertilității sale și ca atare, îi va lăsa moștenirea unui domn pe nume Rapagnetta, care va 8 copii, printre care și pe el.[3] În ceea ce privește copilăria poetului, câțiva detractori de ai săi lansează, prin anii 1890, ideea că numele său fusese, de fapt, Gaetano D’Annunzio și că fusese un orfan adoptat de către tatăl său, Francesco Rapagnetta-D’Annunzio.[4]

De fapt, era tatăl său cel care se numea deja Rapagnetta-D’Annunzio și care reușise să-și adauge în mod legal numele de familie (adoptiv) la numele său de familie primit la naștere prin Actul de Adopție al Curții Civile din Aquila, din 1851. Acesta a mai avut 3 surori (Anna, Elvira și Ernestina) și un frate mai mic, Antonio. Tânărul D’Annunzio nu întârzie să arate un caracter ambițios lipsit de complexe și inhibiții, fiind mereu într-o competiție cu realitatea în care trăia. Dovadă în acest sens stă scrisoarea, pe care acesta i-a scris-o în 1879 (pe când avea 16 ani) lui Giosue Carducci, cel mai apreciat poet din Italia de la acea vreme, în timp ce urma Liceul “Francesco Cicognini” din orașul Prato.

În 1879, tatăl său îi va finanța publicarea primei opere literare a acestuia, pe când D’Annuzio era încă elev de liceu”, Primo vere”, o culegere de poezii care a devenit rapid un mare succes.[5] Însoțită de o recenzie entuziastă în revista romană , Fanfulla della domenica” , cartea va fi publicată de același D’Annunzio împreună cu un expedient:răspândirea veștii false a morții sale din cauza căderii sale de pe un cal. Știrea are efectul scontat, atrăgând atenția publicului roman spre noua senzație literară a Regatului Italiei, Gabriele D’Annunzio devenind un subiect de discuție pentru tinerii de vârsta sa, tot el fiind cel care va dezminți apoi această știre falsă. După ce a terminat studiile liceale, fiind deja o mare personalitate literară cu o popularitate în ascensiune, acesta vine la Roma în 1881 și se înscrie la Facultatea de Litere, pe care, însă, nu o va termina niciodată.

II.Cariera literară a lui Gabriele D’Annunzio

 În 1881, D’Annunzio intră la Universitatea Sapienza din Roma, unde frecventează diverse cercuri literare, printre care cel al revistei Cronaca Bizantina și a scris articole de critic literară pentru presa locală. În ceea ce privește activitatea sa de poet, acesta publică în 1882 și 1883, volumele de versuri “Canto nuovo” (Cântec nou)”, Elegie romane” (Elegii romane) și “Intermezzo di Rime” (Intermezzo-ul rimelor).[6] În ceea ce privește volumul de versuri “Elegie romane” ele sunt un răspuns la Elegiile romane ale poetului clasicist german Goethe, operă care povestește călătoria lui Goethe în Italia (1786-1788). Ele sunt traduse în latină de medievistul Annibale Teneroni, prietenul său de 40 de ani, pe care D’Annunzio îl numea “fratele tău candid”.[7] În 1884, acesta va publica volumul de nuvele “Cartea Fecioarelor”, iar restul nuvelelor scrise le va publica ulterior în volumul San Pantaleone, apărut în 1886.[8] Criticii literari îl văd repede ca pe un copil minune. În 1889, va publica primul său roman”, Il piacere” (Plăcerea), urmat în 1891 de “L’Innocente” (Inocentul) și de “Giovanni Episcopo” (Episcopul Giovanni) în 1892.[9] Aceste trei romane fac o impresie puternică asupra publicului italian, fiind populare mai ales în rândul tinerilor. Mai mult decât atât, L’Innocente, tradus în franceză de Georges Herelle, va fi lăudat nu doar de critici literari italieni, ci și de cei străini.[10]

  Gabriele D’Annunzio în tinerețe

 În 1910, D’Annunzio pleacă în Franța (dorind să scape de creditorii săi), unde va lucra alături de compozitorul francez Claude Debussy, la libretul (textul) operei “Le martyre de saint Sebastien” (Martiriul Sfântului Sebastian), însă în 1915 se întoarce în Italia

 Gabriele D’Annunzio, rolul său în Primul Război Mondial și ocuparea orașului Fiume

 În 1915, Gabriele D’Annunzio se întoarce în Italia, militând pentru intrarea țării în război de partea Antantei.[11] După ce Italia intră în Primul Război Mondial (la 23 mai 1915), acesta se va înrola în Armata Italiană, căutând mereu misiuni periculoase în mai multe ramuri ale serviciului militar, acesta luptând pe rând ca infanterist, marinar și în cele din urmă, în forțele aeriene, unde acesta a pierdut un ochi în luptă.[12] Lui D’Annunzio îi plăceau acțiunile militare individuale îndrăznețe, două dintre acestea întâmplându-se în 1918, fiind vorba despre Zborul asupra Vienei (Volo di Vienna), în cadrul căruia el va arunca de la bordul aeronavei sale sute de manifeste de propagandă deasupra orașului (manifeste care îndemnau la predarea Armatei Austro-Ungare) și “gluma” din Golful Buccari (beffa di Buccari), un atac surpriză îndrăzneț asupra Flotei Austriece, realizat cu ajutorul bărcilor cu motor.[13] Însă cea mai măreață realizare istorică, pentru care el va deveni un personaj faimos în Istoria Italiei, o va înfăptui de abia după Primul Război Mondial...

 În contextul în care Vittorio Orlando (Prim-ministru al Italiei între 1917-1919), împreună cu Sidney Sonnino (Ministru de Externe al Italiei între 1914-1919 ) nu reușesc să-i convingă pe Georges Clemenceau (Prim-Ministru al Franței la acel moment) și Woodrow Wilson (Președintele S.U.A la acel moment) în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920), să ofere orașul Fiume și regiunea Dalmația Regatului Italiei (pe care Marea Britanie și Franța îi promiseseră Italiei că le va primi după terminarea războiului, în cadrul Tratatului de la Londra din 27 aprilie 1915, prin care Italia se angaja să intre în Primul Război Mondial) și mai mult decât atât, următorul Ministrul de Externe al Italiei, Tommaso Tittoni cade de acord cu Lloyd George (Prim-Ministru al Regatului Marii Britanii între 1916-1922) și Georges Clemenceau în iulie 1919 ca Fiume să devină un oraș neutru (aflat sub conducerea Ligii Națiunilor) și ca întreaga Dalmație să facă parte din Iugoslavia, Gabriele D’Annunzio decide să conteste hotărârile luate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris și să ocupe, de la sine putere, orașul Fiume (cunoscut acum ca Rijeka, aflat pe teritoriul Croației de astăzi).[14] Ca atare, în seara zilei de 11 septembrie 1919, D’Annunzio pornește spre Fiume alături de 200 de soldați, marea lor majoritate foști membri ai corpului de Arditi[15] din Armata Italiană, iar a doua zi, acesta intră triumfător în oraș după ce soldații trimiși de Armata Italiană să-l oprească, se alătură misiunii sale.[16] Comandamentul militar italian se retrage fără o vorbă, iar trupele Puterilor Aliate părăsesc orașul fără prea mare tragere de inimă. În acea seară, D’Annunzio își ține primul discurs dramatic din balconul palatul guvernatorului.[17]

 În urma ocupării sale de către D’Annunzio și soldații săi, Fiume cade pradă pentru următoarele 15 luni unui adevărat carnaval nebunesc de ceremonii, spectacole și petreceri, clădirile din oraș fiind acoperite cu steaguri și drapele, iar grădinile ajungând să fie pustii, întrucât toate florile erau aruncate spre a fi aruncate la parade. Pe de altă parte, orașul liber Fiume ajunge să cadă pradă anarhiei, prostituției și contrabandei cu alcool și droguri. Mai mult decât atât, dezvoltarea cultului personalității lui D’Annunzio, controlul total al acestuia asupra tuturor formelor de Mass-Media (presă și radio) și Artă, apariția unei constituții (Carta del Carnaro), ce stabilește faptul că orașul liber Fiume e un stat corporatist, alcătuit din 5 ramuri ale puterii (executivă, legislativă, judiciară, comunală și corporatistă), cea din urmă ramură combinând cele 9 sectoare ale economiei, plus un al-10-lea sector”, rezervat forțelor progresului și aventurii” (Muzica și nu Geografia, spre consternarea tuturor fiind catalogată drept o instituție socială și religioasă), prezența organizațiilor paramilitare în oraș (precum Cămășile Negre și Fasci Di Combattimento), dar mai presus de toate, violențele comise de acestea asupra civililor croați, sloveni și evrei din oraș, întrucât D’Annunzio dorea ca acesta să fie un oraș cu o populație majoritar italiană, transformă Fiume în...orașul în care s-au pus bazele viitorului regim fascist (ce avea să preia puterea în Italia în octombrie 1922), primul stat fascist din lume.[18] Situația devine înfiorătoare și îngrijorătoare pentru guvernul italian, care se chinuia de luni de zile să găsească o soluție care să nu înfurie mai mult nici opinia publică, nici pe aliații din străinătate. Francesco Saverio Nitti (Prim-Ministrul Italieî între 1919-1920) a încercat să-l înfometeze pe D’Annunzio impunând un embargo asupra orașului Fiume, cu toate că a permis Crucii Roșii Italiene să trimită alimentele de bază, în timp ce Mussolini privea și aștepta.[19] În 1920, în pofida tuturor obstacolelor, cele două națiuni direct implicate în regiune, Italia și Iugoslavia reușesc să ajungă la un acord, întrucât noul Guvern al Italiei (Guvernul Nitti căzuse în iunie 1919), condus de bătrănul și durul Giovanni Giolitti își dorea să refacă ordinea internă și să scutească Italia de aventuri externe costisitoare (ca atare acesta retrage trupele italiene din Albania), iar Guvernul de la Belgrad avea nevoie să reînvie comerțul iugoslav (lucru pe care nu-l puteau face atâta timp cât italienii blocau porturile de la Marea Adriatică). Acest acord stabilea faptul că Italia câștiga toată Peninsula Istria, orașul Zadar (singurul oraș cu o populație majoritar italiană pe Coasta Dalmată) și câteva insule mici și lipsite de importanță în Marea Adriatică, în timp ce Iugoslavia primea tot restul, iar Fiume devenea un oraș liber, legat printr-o fâșie de pământ de Italia.

 Foarte mulți naționaliști, printre care și Mussolini, consideră tratatul un triumf, pentru că în fond și la urma urmei, Fiume nu intrase pe mâna slavilor.[20] În Iugoslavia, croații și slovenii se plâng că sârbii le sacrificaseră interesele. Într-un final, la 1 decembrie 1920, D’Annunzio declară război Italiei, Armata Italiană fiind detașată într-o misiune acolo, la 24 decembrie (în Ajunul Crăciunului), ea deschide focul asupra orașului Fiume, D’Annunzio negociind în grabă predarea acestuia (după ce un obuz trecuse milimetric pe lângă el), acuzând poporul italian de lașitate și “astenie de Crăciun” și plecând pe furiș în Italia.[21] Fiume va fi până la urmă anexat de către Italia în 1924, dar va fi înapoiat, din nou, Iugoslaviei, la puțin timp după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, în 1947.

 În 1924, lui Gabriele D’Annunzio i se va acorda titlul de Principe de Montenevoso de către Regele Vittorio Emmanuele al-II-lea și tot în acel an, Benito Mussolini îi va oferi funcția de Președinte al Academiei Regale Italiene, fără a mai exercita însă din acel moment nicio influență asupra Partidului Național Fascist și fiind marginalizat de acesta.[22]

Sfârșitul vieții lui Gabriele D’Annunzio

 În ultimii ani ai vieții, D’Annunzio se retrage la Gardone Riviera, în Lombardia, unde își scrie memoriile și unde va muri la 1 martie 1938, după moartea sa, acolo construindu-se un mausoleu, unde i-au fost depuse rămășițele, el fiind în continuare un personaj pe cât de controversat, pe atât de reprezentativ al Naționalismului Italian de la sfârșitul secolului al-XIX-lea-începutul secolului XX.

.

Bibliografie

I.Surse secundare (cărți și articole)

1.     Macmillan, Margaret, Făuritorii Păcii.Șase luni care au schimbat lumea, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2019

II.Surse web

1.     https://it.wikipedia.org/wiki/Gabriele_D%27Annunzio

2.     https://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriele_d%E2%80%99Annunzio#

3.     https://www.britannica.com/biography/Gabriele-DAnnunzio

4.     https://en.wikipedia.org/wiki/Arditi

5.     https://blogs.loc.gov/maps/2020/05/a-fascist-dystopia-with-style-on-the-adriatic/

[1] https://it.wikipedia.org/wiki/Gabriele_D%27Annunzio

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] https://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriele_d%E2%80%99Annunzio#

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] https://www.britannica.com/biography/Gabriele-DAnnunzio

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Margaret Macmillan, Făuritorii Păcii.Șase luni care au schimbat lumea, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2019, Partea a-6-a (, , O primăvară cu probleme”), Cap.22 (, , Dezertarea Italiei”), pp.383-385

[15] Arditi-Termen adoptat de unitățile speciale, de șoc ale Armatei Italiene, înarmate cu un cuțit (purtat adesea între dinți), un pistol și o grenadă ce aveau misiunea de a ajunge în spatele liniilor de atac ale trupelor austro-ungare și a bloca ofensiva acestora (Sursa:https://en.wikipedia.org/wiki/Arditi )

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] https://blogs.loc.gov/maps/2020/05/a-fascist-dystopia-with-style-on-the-adriatic/

[19] Op.cit, pp.384-385

[20] Ibidem

[21] Ibidem

[22] Ibidem