Nu am făcut singuri Unirea
România a reușit să-și atingă obiectivele în 1918 pentru că a luptat alături de Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, împreună cu care s-a regăsit în tabăra învingătoare la sfârșitul Primului Război Mondial. Fără Aliați, visul unirii provinciilor românești nu s-ar fi realizat. Asta nu umbrește în niciun fel sacrificiile armatei pe câmpul de luptă și nici ale populației care a îndurat greul refugiului și al ocupației.
În planul noilor concepte care au stat la baza ordinii internaționale după Primul Război Mondial, Unirea s-a făcut după principiile președintelui american Woodrow Wilson, care au permis popoarelor să-și decidă soarta.
Bineînțeles, termenii concreți au fost stabiliți la Versailles, acolo unde s-a dus o luptă diplomatică extraordinară pentru fixarea condițiilor de pace.
Regele Ferdinand și Regina Maria au fost, indubitabil, liderii care au asigurat supraviețuirea statului și a monarhiei după înfrângerile din 1916 și în timpul marilor bătălii din 1917. Renașterea din Moldova a fost posibilă datorită dârzeniei și hotărârii transmise în mod direct de Regina Maria, care a oferit exemplul de care România avea nevoie.
Generalul Henri Mathias Berthelot nu a avut nicio legătură cu România până nu a fost trimis la București în fruntea Misiunii Militare Franceze pentru a sprijini și reorganiza Armata Română greu încercată. În scurt timp a îmbrățișat cauza României încât a fost acuzat de superiorii săi că a devenit „mai român decât românii”.
Până la sfârșitul vieții, generalul Berthelot a rămas profund atașat de România. Nu numai el, dar și mulți dintre ofițerii francezi pe care i-a condus în România au simțit același lucru.
Marcel Fontaine este unul dintre ei. A luptat cot la cot cu soldații români în vara lui 1917, iar după război s-a întors în România, unde a rămas până în 1948, când puterea comunistă l-a alungat din țară. Jurnalul său de război, publicat în limba română, în 2016, este o emoționantă mărturie despre momentele istorice pe care le-a trăit și despre legătura pe viață pe care a construit-o cu românii.
Medicul eminent Jean Clunet a venit cu Misiunea Militară Franceză pentru a sprijini sistemul sanitar românesc în condițiile îngrozitoarei epidemii de tifos din 1916-1917. A organizat un spital de boli infecțioase la Bucium, Iași, dar a fost și el răpus de boală împreună cu o parte a personalului său sanitar. Dorința sa a fost să fie înmormântat la Bucium, împreună cu asistentele căzute la datorie. Monumentul există și astăzi.
Geograful Emmanuel de Martonne, savant de mare prestigiu, a jucat un rol esențial în stabilirea granițelor României la Conferința de Pace de la Paris.
În 1919, a fost însărcinat ca expert să realizeze harta distribuției etnice din Transilvania arătând zonele cu preponderență românească. În studiile sale, Emmanuel de Martonne a vorbit despre originea latină a românilor și despre drepturile lor.
Misiunea Crucii Roșii în România din 1917-1918, coordonată de colonelul Henry Watkins Anderson, a contribuit la deschiderea de spitale și dispensare pentru a îngriji populația și orfanii de război. După încheierea armistițiului, Misiunea și-a prelungit activitatea în România, beneficiind de fonduri importante din donații americane.
Sunt doar câteva exemple despre unitate și solidaritate, cuvinte care astăzi sunt mai puțin înțelese.
Foto sus: Colonelul Henry W. Anderson, șeful Comisiei Balcanice a Crucii Roșii Americane, împreună cu personalul său, în fața sediului din București, în 1920 (© Library of Congress)
Mai multe pentru tine...
