Marcel Fontaine, ofiţerul francez care a ajuns să iubească România

Cu ocazia Centenarului Primului Război Mondial, în România au apărut o serie de publicaţii privind memorialistica de război. Dintre acestea, se disting în mod aparte memoriile ofiţerului francez Marcel Fontaine, Jurnal de Război, Misiune în România (noiembrie 1916 - aprilie 1918), o lucrare deosebit de importantă pentru istoriografia conflictului, publicată în limba română în februarie 2016, la editura Humanitas.

Marcel Fontaine (1888-1973) a fost iniţial mobilizat în cadrul armatei franceze la vârsta de 25 de ani. Înaintea misiunii în România, luptase pe fronturile de la Marna, Artois și Verdun. Contactele sale cu România din timpul Primului Război Mondial s-au cristalizat într-o legătură mult mai strânsă după război. Astfel, în 1919, el avea să revină pe aceste meleaguri și să activeze în cadrul Misiunii Universitare Franceze, ca profesor în liceele din Drobeta-Turnu Severin, Craiova și București. Venirea comunismului a reprezentat însă și sfârșitul carierei didactice, în 1948 activităţile lui fiind interzise. La scurtă vreme, Liceul Francez, care funcţiona pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii, a fost desfiinţat. O mare parte dintre foștii profesori și elevi ai liceului au fost arestaţi, iar Marcel Fontaine a fost nevoit să se refugieze în Franţa, împreună cu soţia lui de origine română.

Plecarea din ţară nu a reprezentat însă și sfârșitul contactelor lui cu lumea românească. Din contră, Fontaine a înfiinţat secţia română a Radiodifuziunii franceze prin intermediul căreia, în fiecare duminică, transmitea un editorial în limbile franceză și română despre transformările României sub comuniști. În plus, de nenumărate ori a luat cuvântul și la postul Europa Liberă. De-a lungul vieţii, Marcel Fontaine a primit numeroase distincţii, fiind decorat de către statul francez cu Legiunea de Onoare și Crucea de Război a Franţei, iar de către statul român cu Steaua și Crucea de Război a României.

Deplasarea spre România

Situaţia dezastruoasă a României după campania din anul 1916 a determinat, la solicitarea guvernului condus de Ionel Brătianu, sosirea în ţară a unei misiuni militare franceze. Înrolarea lui Marcel Fontaine s-a făcut pe bază de voluntariat, după cum afirmă în memorii. Anii grei petrecuţi pe Frontul de Vest au fost incomparabili cu orice activitate, inclusiv cu o misiune într-un teritoriu necunoscut. Deplasarea se face prin nordul îngheţat, Fontaine străbătând alternativ, cu trenul și cu vaporul, ruta Paris – Calais – Londra – Newcastle – Bergen – Christiania – Stockholm, apoi prin Finlanda către Petrograd – Kiev, apoi prin Basarabia, către vama Ungheni – Iași. Dincolo de peripeţiile prin care trece în zona Scandinaviei, fiind nevoit să își schimbe haina militară pe teritoriul neutru al Suediei cu haine civile, ascunzându-și totodată identitatea, Fontaine traversează o Rusie aflată în plină revoluţie, după cum mărturisește în Jurnalul său:

21 ianuarie 1917, străbătând sudul Rusiei:

„(…) Revoluția mocnește. Va izbucni cu siguranță anul acesta. Vina este a guvernului. Împărăteasa e de partea Germaniei; trebuie suprimată. Țarul e slab și neputincios. Miniștrii sunt vânduți. Strümer (n.a. – fost ministru de Externe) era plătit de Germania ca să încheie pacea. Cum știu că nu vor dăinui, își bat joc de orice. Singurul lucru care amână revoluția este că poporul, țara vor război și victorie, or, își dau seama că o revoluție în fața inamicului sub arme ar atrage după sine înfrângerea.”

Apropierea de România prin Basarabia a fost anticamera unor reflecții asupra situației frontului românesc: „Biata Românie, care nu dispune, ca să fie legată de aliații săi și de lume, decât de această singură și jalnică linie de comunicare (cale ferată – n.a). Cum pot oare un front de război și o țară întreagă să se alimenteze prin acest tub capilar? Pe deasupra, după ce am auzit pe tot parcursul călătoriei, simpatia rușilor față de români pare mai mult decât dubioasă”.