„La princesse aimée”, soția lui George Enescu
Inteligentă, cultivată, cu o originalitate studiată și un farmec precum al anticei Cleopatra, socotită „cea mai frumoasă din Ţara Românească“, Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu a fost o femeie remarcabilă a epocii sale, în care au strălucit deopotrivă Martha Bibescu, Cella Delavrancea şi, mai ales, Regina Maria a României. Apreciată, iubită, dar şi invidiată, detestată, Maruca n-a rămas doar o femeie din înalta societate a timpului – ea ocupă astăzi un loc aparte şi în istoria culturii române, atât ca memorialistă, cât şi ca muză a celui mai mare muzician român, George Enescu, căruia i-a fost prietenă, iubită şi soţie. Emancipată de normele şi constrângerile moralei timpului, Maruca a trăit aşa cum şi-a dorit, o viaţă cu lumini, dar şi cu multe umbre, pe care le vedem reflectate îndeaproape în literatura memorialistică, în presa epocii şi, mai cu seamă, în jurnalul pe care l-a ţinut însăşi protagonista, care a dorit să ofere posterităţii o versiune autentică asupra propriei vieţi.
La puţină vreme după ruptura de soț, Maruca Cantacuzino avea să-l întâlnească pe omul care a fascinat-o de-a lungul restului vieții sale (cu un scurt intermezzo reprezentat de Nae Ionescu la începutul anilor ’30). În 1907, George Enescu avea 26 de ani și era un muzician în ascensiune.
„La acest început de secol, scrie Ilie Kogălniceanu, un apropiat al viitorului maestru, Enescu era un artist cunoscut, atât ca violonist virtuoz, compozitor și pianist, chiar dacă era totuși la început de carieră. Concerta la Paris și la București...”
Iată cum descrie Maruca în memoriile sale prima întâlnire cu Enescu, petrecută la Sinaia, în același an 1907: „Puțin mai sus de mănăstire, trei siluete de bărbați care veneau din sens invers, pe drumul mărginit de brazi uriași, care urcă spre Peleș, mi-au reținut atenția. Fulgerul tulburător din doi ochi verzi visători și ușoara ezitare a pasului unei siluete înalte, cenușii mi-au transmis un fior nelămurit. Trecusem tocmai pe lângă George Enescu pe care nu-l cunoșteam încă”.
Câteva zile mai târziu, are și ocazia de a-l vedea într-un salon și de a schimba câteva vorbe: „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă dar compactă... Destinul în persoană”, scrie Maruca.
Relația cu George Enescu nu este una imediată de iubire, ea se construiește treptat și trece mai întâi printr-o lungă prietenie bazată pe admirația Marucăi pentru talentul acestuia, pentru frumusețea lui. La Enescu, atracția față de această femeie frumoasă, inteligentă și bogată se manifestă cu putere, iar împrejurările îi sunt favorabile. Totuşi, la Sinaia, Regina Elisabeta îl consideră pe Enescu fiul său adoptiv, iar Maruca devine o amenințare, atrăgând resentimentele bătrânei regine. Între 1907 și 1914, cei doi se întâlnesc la Paris ori în București, iar relația lor crește în intensitate. Iubirea se instalase, însă nu definitiv. În inima Marucăi mai era loc.
„Marouka’s impossible originality”, scrie Regina Maria
Izbucnirea războiului și retragerea în Moldova sunt probe de foc pe care societatea întreagă le trăiește. Maruca, de asemenea. Precum celelalte doamne din înalta societate, lucrează la un spital militar îngrijind răniții și refuză favorul Reginei Maria de a fi în preajma ei. „Marouka’s impossible originality”, răspunde regina acestui orgoliu al prinţesei de a fi în mijlocul acțiunii, expusă bolilor și nu protejată.
Maruca răspunde de Pavilionul 1 al Spitalului militar din Iași, pe care-l schimbă dintr-un loc insalubru „într-un sanatoriu lucind de curățenie”, după cum notează în jurnal. În refugiu se întâlnește adeseori cu generalul Alexandru Averescu pe care-l admiră și chiar se duce la Zorleni, la reședința Regelui Ferdinand, pentru a-l convinge, fără succes, să-l pună șef al guvernului în locul lui Ion I.C. Brătianu.
Maruca este o veritabilă animatoare a lumii mondene aflate în pribegie în Moldova, iar casa sa mare de la Iași devine un loc al seratelor muzicale Enescu și al întâlnirii dintre cuplul regal, aristocrația bucureșteană și ieșeană, membri ai misiunilor diplomatice și militare aliate. I.G. Duca descrie cum a petrecut Revelionul 1917/1918 la Iași în casa Marucăi, alături de invitați de marcă și de familia regală. Și Duca o găsește pe prințesa Cantacuzino „prea originală” și afirmă că motivul pentru care participă la evenimentele de aici este unul simplu: muzica divină a lui George Enescu.
O mărturie interesantă și totodată cuprinzătoare pentru felul de a fi al Marucăi, despre modul cum se comportă în refugiul ieșean, este și cea pe care ne-o oferă Ilie Kogălniceanu, care afirmă că Maruca stătea închisă în casă, prefera ca în camera ei și în salonul de primire să fie puțină lumină, iar pe Regina Maria, venită aici pentru a-l asculta pe Enescu interpretând la pian ori vioară, Maruca „o primea stând alungită canapea și îi întindea mâna, fără a se ridica în picioare”. Reginei i se părea amuzantă această primire și parte a „originalității imposibile” a prietenei sale.
La rândul său, Maruca o vizitează pe regină, îl întâlnește la reședința acesteia pe colonelul canadian Boyle și descrie cu delicatețe iubirea dintre Regina Maria și canadian. Se simte simpatia și solidaritatea feminine, și nu stilul plin de insinuări și denigrator al bărbaților memorialiști. La rândul său, regina scrie în Jurnalul său din vara anului 1917 despre povestea de iubire dintre Enescu și prințesa Cantacuzino: „Bietul Enescu, deşi e bun patriot, ţine mai mult la o singură persoană decât la ţara lui; cum de felul meu respect marile iubiri, nu îndrăznesc să-l condamn!”.
„Spitalul era prezidat de o mare boieroaică, cu trecut princiar și prezent de Messalină”
Revenind la jurnalul de război al Marucăi, autoarea nu ocolește cancanurile din spitalul pe care-l conduce, fără a da prea multe detalii. Curând, devine ea însăşi subiect al zvonurilor: unul dintre memorialiștii timpului scrie, cu veninul omului de rând, despre cum petrecea aristocrația română în război și mai ales despre moravurile doamnelor din înalta societate.
Într-o societate în care femeia era condamnată, iar bărbatul era apreciat pentru isprăvile amoroase, astfel de abordări nu surprindeau la acea vreme pe nimeni, și poate nici astăzi... Iată ce scrie fostul soldat-infirmier Nichifor Crainic despre spitalul unde a servit sub „comanda” prințesei:
„Spitalul era prezidat de o mare boieroaică, cu trecut princiar și prezent de Messalină. Își construise în nișa din mijloc un pavilion de scândură, somptuos mobilat. Toată lumea trebuia să-i spună «Domnița».
Activitatea ei începea la ora trei după-amiază, când orice mișcare pe culoar era ordin să înceteze. Trei bărbați o vizitau zilnic în ordine prestabilită, fără greș, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea, un diplomat român, de o rară frumusețe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale Domniței s-auzeau prin scândurile pavilionului. Ofta, pesemne, pentru bolnavii noștri ori pentru soarta țării. Dar într-o zi doctoranzii spitalului au deschis pavilionul și, între alte unelte gingașe, au găsit o cărțulie franceză de cugetări asupra amorului. Au luat-o și au citit-o pe furiș. Ea conținea secretul celor trei vizite. Domnița subliniase cugetările care o interesau direct. Una dintre aceste cugetări sfătuia că, pentru a-și menține proaspete senzațiile amoroase, femeia trebuie să aibă trei amanți simultan. Și specifica: de preferință, un bancher, un diplomat și un artist!... Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omenești, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii și din care căruța ducea zilnic un vraf de cadavre, nu stânjenea divina pasiune, ci, dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinței și al morții pentru țară...”.
Dincolo de malițiozitatea și prejudecățile autorului rândurilor de mai sus, să lăsăm o altă voce autorizată a epocii, Constantin Argetoianu, să încheie acest episod al războiului cu o explicație solidă: „Când toate legile morale sunt răsturnate, când oamenii aleargă după oameni să se omoare, când epidemiile și mizeria și toate privațiunile care sunt consecința lor exasperează nervii și întețesc patimile... când viața și ziua de mâine par iluzii efemere ‒ e natural ca și criteriile morale să se altereze și ca anumite acte să nu mai aibă semnificația și importanța care li se atribuie în timp normal. Am cunoscut femei tinere și cumsecade care au făcut prostii în timpul Războiului, prostii de care se minunau și ele că le săvârșiseră odată înapoiate în pașnica lor casă din București”. Curios este și faptul că Argetoianu în scrierile sale despre perioada de la Iași afirmă doar că Maruca a fost absentă din viața publică și remarcă omniprezența lui Enescu în jurul ei. Să o fi menajat Argetoianu pe Maruca din respect pentru Mișu Cantacuzino, pe care îl evocă adeseori în legătură cu evenimentele politice? Este și aceasta o posibilitate.
După război, Maruca pleacă pentru a se reface în Elveția și stă doi ani la Lausanne, iar Enescu îi este alături: „În liniștea încăperilor plutește mereu muzica... așa cum se cuvine să fie în locurile unde oamenii iubesc și se roagă”. Sunt ani fericiți.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 283 al revistei „Historia” (revista:283), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: CASA DE LICITAŢII HISTORIC, INSTITUTUL NAŢIONAL AL PATRIMONIULUI ‒DIRECŢIA PATRIMONIULUI DIGITAL (CIMEC.RO), MUZEUL NAŢIONAL „GEORGE ENESCU”,MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI ‒ GALERIAPORTRETELOR.RO, ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI
Mai multe pentru tine...
