Săbiile din dotarea Armatei Române, la începutul Primului Război Mondial
Politicienii de pe întreaga planetă au obligația să lucreze intelectual pentru a asigura fericirea și prosperitatea maselor de guvernați, dar este mai bine de multe ori să nu muncească, rezultatele putând să fie catastrofale. Anul 1914 a adus o mare surpriză: Primul Război Mondial. Nu părea să fie ceva de amploare și se spera că până la Crăciun o să devină o amintire. N-a fost să fie.
Conducătorii puterilor beligerante au putut să constate că aproape toate socotelile din timp de pace nu s-au potrivit și armamentul produs nu era suficient pentru dotarea trupelor ridicate în urma mobilizării generale a bărbaților. Unele tipuri de guri de foc se dovedeau depășite de evoluția ostilităților, multe se defectau grav în urma utilizării pulberilor puternice și altele erau capturate de inamic. Mereu lipsea ceea ce era necesar generalilor pentru executarea de acțiuni locale sau la nivel strategic și ostilitățile s-au prelungit. Natura mai ajuta la încurcarea planurilor celor ce nu prea ieșeau să vadă cum arată linia frontului și se uitau pe hărți unde totul era redus la scară.
Conducerea de la București a constatat din ceea ce se raporta de pe câmpurile de luptă că mai este nevoie de tehnică de luptă pentru formarea unei armate de masă și au fost lansate comenzi mari către statele industrializate, o adevărată mană cerească pentru uzinele mecanice. S-a calculat cu precizie că pentru ofițerii mobilizați trebuie să fie disponibile 4.007 săbii și au fost comandate unei firme franceze în anul 1915. Chiar dacă erau cereri masive de armament din partea Parisului, au fost găsite resurse și au sosit în România, în 1916, 2.500 de exemplare de arme albe, deosebit de periculoase prin vârful ascuțit și tăișul strălucitor.
Ofițerii de infanterie și cei de cavalerie aveau un antrenament superior în ceea ce privește tirul cu armamentul individual și sabia scurtă nu mai avea valoare pe câmpul de luptă. Ar fi fost necesare importuri de pistoale și carabine, interesante pentru foc la distanță și pentru luptele apropiate. Bieții oameni erau obligați să care după ei armele albe pentru ceremonii sau ca simbol al autorității în epoca în care gloanțele veneau de la sute de metri. Conducătorii de la București erau ancorați în trecut și acționau după idei din secolul al XIX-lea. Purtarea unei săbii era chiar deosebit de periculoasă în condițiile în care trăgătorii de elită vânau ofițerii și luneta începea să fie ceva obișnuit pe front. Partea franceză a executat comanda și a luat banii stabiliți prin contract. A fost o altă metodă de sărăcire a bugetului de stat și de scădere a puterii de foc a trupelor române.
Birocrația civilă și cea militară au o inerție deosebită și nu pot progresa nici măcar după lecțiile dure oferite de Frontul de Vest. Erau vizibile imaginile surprinse de cameramani îndrăzneți și erau studiate ziarele și revistele din lumea franceză și germană, dar lecțiile istoriei nu erau reținute. Au mai fost cerute 352 de săbii necesare echipării escadroanelor de cavalerie și comanda în Franța a fost realizată rapid. Au sosit niște arme ce arătau foarte bine la prima vedere, ca orice produs nou, dar s-a dovedit că sunt deosebit de fragile și au ajuns să stea prin depozite. Responsabilii de comandă ar fi trebuit să răspundă pentru ceea ce au cerut, dar timpul nu mai avea răbdare și s-a mers înainte cu ceea ce se afla util prin arsenale și depozite. Infanteria stătea destul de bine la capitolul armament portativ, dar călăreții au fost obligați să acționeze chiar prin șarjă cu lăncile și cu săbiile în cursul campaniei din toamna anului 1916.
Se poate scrie că au fost doar două cereri și acestea nu contau în raport cu ceea ce s-a importat până la sfârșitul ostilităților. Problema este că au mai fost cerute 1.500 de arme de tăiere și au sosit 1.140 de exemplare până-n noiembrie 1916, Era nevoie de puști cu muniție puternică și statul cerea săbiuțe. Descrierea prezentată de istoricul Horia Vladimir Şerbănescu conține informații despre o armă albă ornamentată cu elemente din alamă și nichel. Au mai fost cerute în Franța 6.000 de arme de tăiere și au sosit 5.090. Aliatul rus a fost convins să trimită 5.230 de exemplare de săbii de dragoni, dar, așa cum s-a întâmplat și-n celelalte cazuri, utilizarea combativă a lipsit cu desăvârșire.
Sabin Coifan, participant la luptele din zona Cernei și apoi din munții de la nord de Călimănești, a scris simplu și clar despre ceea ce putea să facă o armă individuală mânuită de un profesionist. A tras într-o zi de octombrie sute de cartușe dintr-o poziție camuflată și ajunsese să se bucure cu o satisfacție sălbatică atunci când vedea militari germani doborâți. Tirul precis executat de ofițeri a dus la păstrarea poziției de pe malul Oltului și comandanții germani au decis că sunt alte sectoare de front vulnerabile. Combinația pușcă – poziție dominantă asigura o menținere a tranșeelor vreme îndelungată.
Armata română a fost silită să lupte în anul 1916 cu ceea ce a avut în dotare și a reușit să realizeze fapte de arme deosebite, dar a fost copleșită în cele din urmă de puterea de foc a inamicului. Militarii nu erau obișnuiți să execute tir de precizie și mulți au fost obligați să lupte cu puști uzate moral. Ofițerii de la departamentul însărcinat cu înzestrarea trupelor nu mai puteau de grija acumulării de săbii care, ținând cont și de lungimea brațului, nu prea ajungeau la doi metri. Deciziile luate prin cabinetele călduțe și plăcute din București au dus la problemele de pe front. Conservatorismul și lipsa de interes pentru situația trupelor au permis inamicului să obțină succese pe câmpul de luptă, chiar dacă infanteria Puterilor Centrale a suferit pierderi semnificative și cavaleria a fost silită să lupte mai mult pe jos. Inamicul din cadrul Puterilor Centrale a rezistat datorită erorilor comise de generali și politicieni.
Foto sus: Regele Ferdinand, în timpul Primului Război Mondial (© Gogu Negulesco, Rumania's sacrifice, New York Century Co, 1918)
Bibliografie minimală
România în anii Primului Război Mondial, vol. I, Editura Militară, București, 1987,
Coifan, Sabin, Notițe din campania anului 1916 Instantanee din prizonierat 1917 – 1918, Editura Militară, București, 2019.
Şerbănescu, Horia Vladimir, Armamentul alb din dotarea Armatei române Partea a III-a 1916 – 2000, în Buletinul Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I, Serie nouă, nr. 7 – 8, București, 2010, p. 204 – 215.
Mai multe pentru tine...
