⬆

Cum s-a declanşat Primul Război Mondial fără ca nimeni să-şi dorească asta

Început aproape din greșeală, Primul Război Mondial avea să fie mai sângeros decât orice alt conflict de până atunci. Timp de zeci de ani, istoricii au încercat să stabilească care au fost cauzele primului conflict cu adevărat global. Pe de altă parte, specialiștii în relații internaționale și diplomație, precum profesorul John G. Stoessinger sau fostul secretar de stat american Henry Kissinger, susțin că declanșarea conflictului nu poate fi înțeleasă numai prin intermediul explicațiilor abstracte, precum sistemul de alianțe, militarismul sau naționalismul, ci este necesară și o înțelegere a aspectelor psihologice și de personalitate ale liderilor vremii.

Primul Război Mondial a izbucnit în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, de către un naționalist sârb, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo. Oamenii care au pornit la luptă în august 1914 credeau că războiul va dura câteva săptămâni sau, cel mult, câteva luni.

Puțini au prevăzut dezastrul care avea să schilodească Europa în următorii patru ani. Printre aceste excepții se număra și șeful de stat major general al Imperiului german, Helmuth von Moltke. El se aștepta la un conflict prelungit timp de câțiva ani, însă considera că războiul este inevitabil. În fapt, cei mai mulți oameni de stat din ajunul Marelui Război se comportau ca niște actori dintr-o tragedie greacă.

Deznodământul teribil al evenimentelor, care au condus la conflict, era preconizat de mulți, însă părea de neoprit. Liderii vremii au încercat în mod repetat să se spele pe mâini de responsabilitatea declanșării războiului și să arunce vina pe umerii unei Providențe necruțătoare. Atitudinea lor fatalistă i-a influențat și pe istorici, mulți considerând că izbucnirea conflictului a fost cauzată de evenimente care au fost dincolo de controlul oamenilor.

Autorul american John G. Stoessinger, profesor de diplomație globală la Universitatea din San Diego, a contrazis această opinie în cartea sa Why Nations Go to War, publicată în 1974. Stoessinger argumentează că izbucnirea Primului Război Mondial nu a fost o fatalitate, ci rezultatul direct al deciziilor proaste luate de oameni aflați în poziții cheie. În cele mai multe cazuri, acești oameni nu erau rău intenționați, deși erau lipsiți de empatie.

Dominați de spaimă și căzuți în capcana auto-amăgirii, liderii Marilor Puteri au luat decizii bazate pe teamă și pe o percepție greșită a realității. Autorul american critică opinia mecanicistă, împărtășită de mulți istorici, conform căreia războiul a fost declanșat de sistemul de alianțe, care a împărțit Marile Puteri în două blocuri rivale. Spre exemplu, susține profesorul american, la începutul lunii iulie 1914, Germania își susținea aliatul austro-ungar, care dorea să pedepsească Serbia pentru asasinarea moștenitorului tronului Austriei. Însă, până la sfârșitul aceleiași luni, când era clar că acțiunile Vienei determinau mobilizarea generală a Rusiei, în sprijinul Serbiei, Kaiserul a încercat să domolească pretențiile austriecilor. Dacă eforturile sale ar fi avut succes, sistemul de alianțe ar fi putut preveni războiul.

Greșeala Kaiserului

Kaiserul german a fost profund mâhnit când a aflat vestea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale, Sophie. Wilhelm al II-lea îl simpatiza sincer pe moștenitorul tronului austriac. Când a aflat că ultimele cuvinte ale lui Franz Ferdinand au fost adresate soției sale, căreia i-a spus că „nu trebuie să moară, ci să trăiască pentru copiii lor”, indignarea și furia Kaiserului au fost îndreptate împotriva sârbilor, pe care îi considera „bandiți” și „criminali”.

Pe lângă sentimentele sale personale, Wilhelm considera că atentatul reprezintă o profundă amenințare împotriva principiului monarhic. Individ cu un caracter impetuos, Kaiserul dorea ca Austria să pedepsească Serbia cât mai repede. Pe 5 iulie, Wilhelm i-a asigurat pe austrieci că pot conta pe „sprijinul fidel” al Germaniei, chiar dacă acțiunea punitivă plănuită împotriva Serbiei îi va aduce în conflict cu Rusia. A doua zi, Wilhelm al II-lea a plecat în vacanță, ferm convins că bătrânul împărat Franz Joseph nu va declanșa un război.

Adevărul este că Wilhelm nu avea habar de intențiile austriecilor. Îndemnat de un impuls generos, el a înmânat Austro-Ungariei un cec în alb, fără să se gândească la consecințe. Kaiserul era convins că Ţarul nu-i va susține pe sârbi și că toate capetele încoronate ale Europei vor face front comun împotriva amenințării regicidului. În plus, Wilhelm credea că legăturile monarhice sunt mai puternice decât cele etnice, fiind convins că Ţarul nu-i va sprijini pe slavii din Serbia împotriva sa. În ambele cazuri, împăratul german se înșela amarnic.

Decizia Kaiserului de a sprijini Austro-Ungaria în orice circumstanță dovedește o extraordinară confuzie între sentimentele sale personale și judecata politică. Prietenia sa cu arhiducele Franz Ferdinand l-a determinat să pună soarta națiunii germane în mâinile conducătorilor altui stat, iar convingerea că legăturile monarhice îl vor determina pe vărul său, Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, să nu-i sprijine pe sârbi l-a făcut să creadă că garanția oferită austriecilor nu prezintă niciun risc. Wilhelm al II-lea nu și-a dorit războiul, dar nu a fost nici un pion în mâna Providenței.

Ultimatumul Austriei

În acele zile tensionate ale lunii iulie 1914, soarta Austro-Ungariei se afla în mâinile a trei oameni:împăratul Franz Joseph, ministrul său de Externe, contele Leopold von Berchtold, și Conrad von Hötzendorf, șeful Statului Major al armatei imperiale. Urcat pe tron în 1848, Franz Joseph era un bătrân obosit. În trecut, toate războaiele purtate de el s-au încheiat cu înfrângeri și pierderi teritoriale.

Nu ne putem îndoi că bătrânul de 84 de ani nu-și dorea nimic altceva decât să-și încheie domnia în pace. În plus, a doua parte a domniei sale a fost marcată de numeroase tragedii personale:asasinarea soției sale (Elisabeta, cunoscută mai ales sub numele Sisi), sinuciderea fiului său, Rudolf, iar acum asasinarea nepotului. Chiar dacă Hötzendorf a cerut mobilizarea imediată a armatei, după 5 iulie, împăratul a refuzat. Franz Joseph se temea de un atac al Rusiei și se îndoia de sprijinul Germaniei. În săptămânile următoare, sănătatea împăratului s-a înrăutățit.

Atât din punct de vedere fizic, cât și mintal, Franz Joseph era depășit de situație. Deși este greu de demonstrat, putem presupune că bătrânul împărat nu înțelegea pe deplin consecințele politicilor susținute de ministrul său de Externe și de șeful Statului Major. Hötzendorf credea că Imperiul se află în pragul dezintegrării, atât din cauza decăderii interne, cât și a dușmanilor externi, și era ferm convins că asasinarea prințului moștenitor reprezintă o insultă care trebuie pedepsită cât mai repede.

Numit de istoricul american Sidney Bradshaw Fay „cel mai incompetent om care a ocupat o asemenea funcție de răspundere într-o situație critică”, contele von Berchtold și-a schimbat radical atitudinea după ce a primit „cecul în alb” din partea Kaiserului. Chiar dacă împărtășea opinia șefului Statului Major al armatei imperiale, că statutul de mare putere al monarhiei austro-ungare depindea de pedepsirea Serbiei, ministrul de Externe a ezitat să ia măsuri militare împotriva țării vecine până pe 5 iulie.

Garanțiile germane l-au determinat pe von Berchtold să renunțe la șovăială și să redacteze un ultimatum umilitor, fiind convins că Serbia îl va respinge. Ministrul de Externe austro-ungar a fost principalul, poate chiar singurul, autor al ultimatumului adresat Serbiei. În mod paradoxal, deși von Berchtold a trimis textul ultimatumului la Berlin, Wilhelm al II-lea nu a cerut să-l vadă, înainte să fie trimis Serbiei. Termenii ultimatumului din 23 iulie erau necruțători.

Printre altele, Austria solicita dizolvarea grupărilor naționaliste din Serbia, demiterea unor ofițeri cheie din conducerea armatei sârbe, precum și arestarea unor importante figuri politice. Serbia trebuia să răspundă în termen de 48 de ore. Regele Petru I al Serbiei și miniștrii săi au fost șocați de termenii ultimatumului și erau convinși că reprezintă un pretext pentru desființarea țării.

În fond, chiar dacă Franz Ferdinand a fost asasinat de un naționalist slav, care avea legături cu Serbia, acesta era un supus al Imperiului, iar atentatul a avut loc pe teritoriul austro-ungar. Însă, Guvernul sârb a acceptat majoritatea termenilor ultimatumului, numai cei care ar fi suprimat suveranitatea țării au primit un răspuns oarecum evaziv. Cu toate acestea, Austro-Ungaria a întrerupt legăturile diplomatice cu Serbia.

Dubla cacealma

În aceste zile tensionate, Kaiserul se afla într-o croazieră pe Marea Nordului, fără să acorde o prea mare atenție evenimentelor. Nici măcar nu a cerut să vadă răspunsul Guvernului sârb până în dimineața zilei de 28 iulie. După ce a citit textul, Wilhelm a notat pe marginea documentului că „reprezintă un mare succes moral pentru Viena, iar orice motiv pentru un război a dispărut” și și-a exprimat regretul pentru faptul că a ordonat mobilizarea armatei.

Câteva ore mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei, iar Germania era pusă în fața faptului împlinit. Războiul care a izbucnit pe 28 iulie era un conflict izolat, între Austro-Ungaria și Serbia, iar austriecii erau convinși că va rămâne așa. Contele von Berchtold considera că nu are de ce să se teamă de Rusia. În fond, Ţarul trăia permanent cu teama că ar putea fi ținta unui atentat, iar acest lucru putea să-l facă să simpatizeze cauza austriacă.

Și chiar dacă această presupunere era incorectă, austriecii erau convinși că vor obține o victorie rapidă împotriva Serbiei și vor pune Rusia în fața faptului împlinit. Declarând război Serbiei, Austro-Ungaria a mobilizat 8 dintre cele 16 corpuri de armată. În acest fel, von Berchtold era convins nu numai că vor obține o victorie rapidă împotriva Serbiei, dar și că vor descuraja intervenția Rusiei.

Ministrul de Externe rus, Sergei Sazonov, a văzut însă această mobilizare ca o amenințare directă împotriva țării sale și a cerut la rândul său mobilizarea parțială a armatei. Sazonov spera că o acțiune rapidă a armatei ruse ar fi descurajat invadarea Serbiei. Astfel, ambele acțiuni de mobilizare erau cacealmale menite să descurajeze un atac militar al celelalte părți.

Schimbul de mesaje între verii „Willy” și „Nicky”

Când Kaiserul a fost informat că Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar Rusia a ordonat mobilizarea parțială a armatei, indiferența lui s-a transformat în panică. În acest moment erau cât se poate de clare implicațiile garanțiilor oferite austriecilor. Wilhelm a decis să facă toate eforturile pentru a împiedica extinderea războiului dintre Austro-Ungaria și Serbia și a încercat să fie un mediator între austrieci și ruși.

Kaiserul i-a trimis o telegramă vărului său, țarul Nicolae al II-lea, în care îi garanta că își va folosi toată influența pentru a-i convinge pe austrieci să găsească o soluție satisfăcătoare pentru o înțelegere cu Rusia. Simultan, Wilhelm le-a cerut austriecilor să nu înainteze dincolo de Belgrad și să nu extindă războiul.

Nici Ţarul nu-și dorea războiul. Înainte să primească mesajul Kaiserului, Nicolae i-a trimis o telegramă în care îl informa că indignarea în Rusia este enormă, pentru că „un război rușinos a fost declarat împotriva unei țări slabe”. Țarul mărturisea că se teme că în curând va fi forțat să cedeze presiunilor și să ia măsuri extreme, care vor conduce la război.

Wilhelm a răspuns rapid, printr-o telegramă în care îi cerea Ţarului să nu ia măsuri militare care pot fi interpretate de Austria ca fiind amenințătoare. Nicolae i-a comunicat că mobilizarea parțială a armatei a fost ordonată în urmă cu 5 zile, ca răspuns la acțiunile austriecilor, și și-a exprimat speranța că aceste acțiuni nu vor stânjeni rolul de mediator al lui Wilhelm.

Refuzul țarului de a opri mobilizarea armatei a accentuat panica Kaiserului. Schimbul de telegrame dintre „Willy” și „Nicky” (așa cum semnau cei doi veri mesajele pe care și le adresau) a fost interpretat ca o strategie a rușilor de a obține un avantaj tactic. În după-amiaza zilei de 30 iulie, panica lui Wilhelm s-a transformat în paranoia.

El era convins că rușii s-au folosit de efortul lui de mediator pentru a-și întări pozițiile. O telegramă primită la ora 13:00, în care ministrul de Externe britanic, Edward Grey, spunea că „dacă războiul va izbucni, va fi cea mai marea catastrofă pe care a văzut-o vreodată omenirea”, nu a făcut decât să întărească paranoia Kaiserului. Wilhelm era convins de existența unui complot între britanici, ruși și francezi, pentru distrugerea Germaniei.

Acesta a fost motivul care l-a determinat pe Wilhelm să acționeze primul. Pe 31 iulie, Germania i-a dat Rusiei un ultimatum de 12 ore, cerându-i demobilizarea trupelor. În urma refuzului rușilor, Kaiserul a ordonat mobilizarea generală. Pe măsură ce împărații și oamenii de stat pierdeau controlul situației, în scenă intrau militarii. Acum, când războiul era iminent, toți generalii erau îngroziți că adversarul ar putea lovi primul, căpătând astfel un avantaj decisiv.

Presiunea asupra liderilor politici, de a ordona primul atac, era uriașă. În Rusia, Ţarul oscila între o mobilizare parțială și una generală. În după-amiaza zilei de 29 iulie, informat că austriecii au început să bombardeze Belgradul, Nicolae a ordonat mobilizarea generală. În seara aceleași zile, când a sosit telegrama de la Wilhelm, în care acesta îi cerea să nu ia măsuri care i-ar fi periclitat rolul de mediator, Ţarul s-a răzgândit. Însă generalii armatei țariste au refuzat să se supună.

În dimineața zilei următoare, ei l-au convins pe ministrul de Externe că oprirea mobilizării generale i-ar oferi Germaniei un avantaj considerabil. Sazonov a avut nevoie de o oră să-l convingă pe Nicolae, folosind argumentele generalilor, să nu contramandeze mobilizarea generală.

„Planul Schlieffen”

În seara zilei de 1 august, Kaiserul a ordonat mobilarea generală, cu gândul la un război împotriva Rusiei, însă generalii săi erau de altă părere. Planul strategic al Statului Major german, întocmit de contele Alfred von Schlieffen, unul dintre cei mai iluștri discipoli ai gânditorului prusac Karl von Clausewitz, prevedea că, în cazul izbucnirii unui război general în Europa, cel mai eficient atac al Germaniei ar fi împotriva Franței, prin Belgia.

Faptul că „Planul Schlieffen” viola neutralitatea Belgiei nu părea să-i deranjeze pe generalii germani. Prins între dorința sa de a începe războiul cu o lovitură devastatoare împotriva Rusiei și planul generalilor săi de a ataca Franța, Wilhelm, ca și Bismarck înaintea lui, a întrezărit spectrul unui război pe două fronturi. Într-o încercare disperată de a evita acest lucru, Wilhelm a încercat să ofere autonomia provinciei Alsacia (ocupată după războiul franco-prusac din 1870-71) în schimbul neutralității Franței.

Acest lucru ar fi garantat un război pe un singur front, având în vedere că prințul Karl Max Lichnowsky, ambasadorul german de la Londra, îl informase pe Kaiser că Marea Britanie își va păstra neutralitatea, dacă Franța nu va fi atacată. Imediat, Wilhelm a trimis o mașină după șeful Statului Major, care tocmai pusese în aplicare „Planul Schlieffen”. Helmuth von Moltke a fost adus de urgență la palatul imperial, unde Kaiserul i-a explicat situația. Perplex, șeful Statului Major i-a spus Kaiserului că planul lui nu poate fi realizat și că desfășurarea a milioane de soldați nu poate fi improvizată.

Moltke, un individ cu un caracter rigid, care lua foarte greu o hotărâre, a reușit să-l convingă pe Kaiser că întoarcerea celor 11.000 de trenuri cu soldați germani este imposibilă. Argumentul lui Moltke a fost contrazis de generalul Hermann von Staab, șeful diviziilor însărcinate cu transportul pe calea ferată, care a scris o carte după război în care susținea că întoarcerea trenurilor era posibilă, iar trupele germane puteau fi desfășurate împotriva Rusiei în termen de două săptămâni.

Într-o ultimă încercare disperată de a opri războiul pe două fronturi, Wilhelm i-a trimis o telegramă regelui George V-lea al Regatului Unit, în care îl informa că mobilizarea nu poate fi oprită din „motive tehnice”, dar dacă Franța și Marea Britanie vor rămâne neutre trupele vor fi folosite în altă parte.

Simultan, Kaiserul i-a ordonat aghiotantului său să telefoneze la cartierul general din Trier, oraș aflat la granița cu Luxemburgul, pe unde trupele germane urmau să treacă granița dintr-o clipă în alta. În memoriile sale, Moltke își amintește că, în acel moment, a simțit că i se oprește inima. Căile ferate din Luxemburg erau esențiale pentru reușita „Planului Schlieffen”, deoarece asigurau legătura cu Belgia.

Șeful Statului Major german a izbucnit în lacrimi de disperare și a refuzat să semneze ordinul care revoca invazia Luxemburgului. În scurt timp, el a primit un alt telefon, care îl chema la palatul imperial, unde a fost anunțat de Kaiser că ambasadorul german de la Londra tocmai l-a informat că Marea Britanie nu va rămâne neutră. În acel moment Moltke a primit permisiunea „să facă ce vrea”.

În fapt, ultimul efort al Kaiserului de a opri războiul pe două fronturi a fost zadarnic. Ordinul lui a ajuns la Trier prea târziu, soldații germani trecuseră deja granița. În aceeași zi, ambasadorul german de la Sankt Petersburg îi înmâna declarația de război ministrului rus de Externe, Sergei Sazonov.

Pe 3 august, Germania declara război Franței și Belgiei, iar pe 4 august Marea Britanie declara război Germaniei. Într-o lună de zile, Marile Puteri au reușit să transforme o minoră criză balcanică într-un război mondial. O dispută între Austria și Serbia a condus la invadarea Belgiei de către Germania, în celălalt capăt al continentului. Aplicând „Planul Schlieffen”, Germania și-a distrus speranțele legate de neutralitatea Marii Britanii, însă nu a reușit să distrugă armata franceză, obiectiv pentru care și-a asumat atâtea riscuri.

După patru ani de război, au murit aproximativ 20 de milioane de oameni, Imperiul Austro-Ungar, care a declanșat conflictul pentru a-și păstra statutul de mare putere, s-a năruit, iar trei dintre cele patru dinastii care domneau la începutul conflictului (cea austriacă, cea germană și cea rusă) au fost răsturnate, singura care a reușit să-și păstreze poziția fiind cea britanică. În urma acestui bilanț devastator, un singur lucru era greu de stabilit:ce anume declanșase războiul.