Decizii fatale pentru Armata a 6-a germană la Stalingrad

Dacă în cuprinsul ordinului său din 20 noiembrie 1942, generalul von Paulus (comandantul Armatei a 6-a germane la Stalingrad – n.r.) intenționa să declanșeze o ofensivă către vest, pe 22 noiembrie propunea deja o ieșire din încercuire spre sud. Malul de vest al Donului, care îl domina pe cel estic, reprezenta o poziție favorabilă de apărare orientată spre est. Se punea problema dacă această defensivă putea fi străpunsă de formațiuni mobile, ținând cont că era nevoie de timp îndelungat pentru a disloca divizii de infanterie.

Pe 22 noiembrie, Paulus, împreună cu Schmidt, șeful de stat-major al armatei, a zburat în „încercuire” de la comandamentul său dispus la Nijne Cirskaia.

Ca și în alte situații, la nivelul conducerii armatei germane și al lui Hitler personal, s-a analizat situația organizării unei apărări solide și menținerea capacității de luptă a trupelor încercuite. Aspectele negative ale unei ieșiri imediate din încercuire („care se va solda cu pierderi mari și, în special, pierderi în echipamente”), care a fost sugerată de Weichs și Paulus, părea un pericol mai mare decât menținerea pozițiilor deținute în încercuire de către Armata a 6-a în zona Stalingrad.

Între timp, unitățile Armatei a 6-a transferate din Stalingrad organizau dispozitivul defensiv având frontul orientat spre vest. În intervalul 22-24 noiembrie, decizia lui Paulus de a transfera unități ale Armatei a 6-a către vest a produs primele rezultate notabile, germanii stopând înaintarea Armatei a 57-a pe malul nordic al râului Cervlenaia.

În fața armatei comandate de Tolbuhin, se afla Corpul IV Armată (Diviziile 295 și 297 Infanterie, Divizia 29 Infanterie Motorizată și Divizia 20 Infanterie română). Unitățile Corpului 13 Mecanizat formau cercul interior de-a lungul râului Cervlenia la sud de calea ferată Stalingrad – Morozovskaia.

La 25 noiembrie, frontul Armatei a 6-a s-a redus la 200 km, fiind încercuite următoarele unități: Comandamentul Armatei a 6-a și ale Corpurilor IV, VIII, XI, LI Armată, precum și al Corpului XIV Blindate; Diviziile 14, 16 și 24 Blindate; Diviziile 3, 29 și 60 Infanterie Motorizate; Diviziile 44, 71, 79, 100, 113, 295, 297, 305, 371, 376, 384 și 389 Infanterie; Diviziile 1 Cavalerie și 20 Infanterie române; peste 150 de subunități de artilerie, geniu-pionieri, construcții, poliție militară și alte elemente auxiliare.

Conform istoricului rus Alexei Isaev, în total, pe 25 noiembrie unitățile Armatei a 6-a aflate în încercuire numărau 284.000 de militari, cifră care includea și 12.607 militari români. Conform lucrărilor elaborate de istoricul american David Glantz, estimările variază între 250.000 și 330.000 de militari, cea mai apropiată de realitate fiind 284.000, din care 264.000 de germani și 20.000 de români, echipați cu 139 de tancuri, 31 de tunuri AT autopropulsate, 322 de tunuri AT, 535 de piese de artilerie, 270 de aruncătoare de proiectile reactive Werfer, 238 de tunuri AA și 10.000 de vehicule.

Încă din primele zile ale încercuirii, Paulus a solicitat cu insistență permisiunea de ieșire din încercuire și să abandoneze Stalingradul. Însă ordinul transmis de Hitler către Paulus să rămână în Stalingrad și să aștepte ajutorul din exteriorul încercuirii, simultan cu decizia de aprovizionare pe calea aerului a trupelor încercuite, a reprezentat una dintre greșelile fatale ale conducerii germane, care, în analiza finală, a condus la colapsul celui de Al Treilea Reich.

Spre sfârșitul lunii noiembrie, fără să realizeze că deciziile luate se bazau pe date eronate și informații incorecte, Hitler vedea viitorul cu optimism, fiind convins, ca și Göring și Jeshonnek, că Manstein va croi un coridor spre trupele lui Paulus.

Alți autori menționează că după declanșarea Operațiunii Uranus și încercuirea forțelor din zona Stalingradului, Armata a 6-a și unităților Armatei a 4-a Blindate ar fi trebuit să abandoneze orașul și să atace spre vest sau spre sud-vest, pentru spargerea încercuirii. Nu mai aveau prea multe șanse să reziste pe Volga, aprovizionarea era deficitară și ar fi fost mult mai utile pentru întărirea dispozitivului din zona Rostov.

Desigur, și forțele din Caucaz trebuiau să se retragă rapid și ar fi putut sprijini eficient cu forțe operațiunea de despresurare declanșată de Manstein pe 12 decembrie sau puteau întări dispozitivul de apărare al trupelor aliate de-a lungul Donului. Din considerente militare și etice, gruparea de forțe de la Stalingrad trebuia să fi primit aprobarea pentru ieșirea din încercuire înainte de 18-19 decembrie și, cu siguranță, s-ar fi salvat o mare parte din efective.

Descoperă radiografia Bătăliei de la Stalingrad, o luptă crucială istoria celui de-al Doilea Război Mondial, în numărul 53 al revistei „Historia Special” (revista:special/53), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 22 decembrie 2025 – 21 martie 2026, și în format digital pe paydemic.com.