Tragicul an 1916 - Armata română, insuficient dotată și instruită
În vara anului 1914, când lumea intra în Primul Război Mondial, situația României era contradictorie. Pe de-o parte, țara era membră a Triplei Alianțe (Germania, Austro- Ungaria și ulterior Italia) încă din 1883, din teama firească față de Rusia, din motive economice și, evident, datorită unei afinități dinastice. Sub „umbrela de securitate” a Germaniei, România a traversat câteva decenii de evoluție constantă. Pe de altă parte însă, o mare parte din opinia publică și din clasa demagogilor era sensibilizată de discriminarea politică și culturală la care erau supuși românii din Transilvania; în atmosfera predominant naționalistă a sfârșitului de secol al XIX-lea, ideea unirii a devenit o constantă în societatea românească.
După intervenția României în cel de-Al Doilea Război Balcanic, în ciuda opoziției Austro-Ungariei, îndepărtarea de Puterile Centrale și, concomitent, apropierea de Antanta (Franța, Rusia, Marea Britanie) au devenit o certitudine. Spre dezamăgirea regelui Carol I, Consiliul de Coroană, convocat la 21 iulie/3 august 1914 pentru a decide reacția României, a susținut ideea neutralității.
Moartea lui Carol I și venirea pe tron a nepotului său, sub numele de Ferdinand I, a schimbat dinamica politicii interne, permițându-i premierului Ion I.C. Brătianu să acționeze practic nestingherit pentru pregătirea intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Deși numeroase voci din anturajul său susțineau alăturarea cât mai grabnică la Antanta, Brătianu era conștient de poziția strategică vulnerabilă a țării și de faptul că armata era nepregătită. În plus, dorea să se asigure că aliații vor fi de acord cu toate obiectivele României în cazul participării la război.
Timp de aproape doi ani, deși exista o înțelegere de principiu între Brătianu și reprezentanții Antantei, prin care în esență României îi erau recunoscute toate pretențiile teritoriale în schimbul angajării în conflict, premierul a șovăit. Îndeosebi după octombrie 1915, când Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale, se temea de un atac preventiv care i-ar fi dat peste cap toate planurile. În vara anului 1916 însă, situația părea favorabilă Antantei. Germanii nu reușiseră să cucerească Verdunul, aliații dispuneau de forțe considerabile la Salonic sub conducerea generalului francez Maurice Sarrail, britanicii pregăteau o mare ofensivă pe Somme, iar rușii au lansat o ofensivă condusă de generalul Alexei Brusilov, care în iunie a pătruns prin liniile austro- ungare în Galiția și Bucovina, amenințând să intre în Ungaria.
Dacă trupele rusești pătrundeau în Transilvania, iar Austro-Ungaria cerea pacea, România pierdea orice șanpolisă de a-și atinge obiectivele. În consecință, Brătianu s-a decis că sosise timpul semnării unei alianțe. Din dorința de a vedea România intrând în război, reprezentanții Antantei au apelat la formulări ambigue referitoare la modul și felul în care trupele aliate urmau să sprijine ofensiva românească din trecătorile Carpaților.
Unui Brătianu bănuitor i s-a adus la cunoștință că germanii erau incapabili să aducă trupe în Transilvania (au adus o întreagă armată), că Sarrail dispunea de 400.000 de oameni (în realitate avea puțin peste 200.000) cu care va declanșa o „ofensivă viguroasă” (de fapt au atacat trupele bulgare), iar din cei 200.000 de soldați ceruți Rusiei în Dobrogea au fost promiși 50.000 care, în realitate, s-au transformat în 30.000. Unele cereri ale lui Brătianu (ca cele patru mari puteri să continue războiul până când România își atingea obiectivele și garantarea egalității cu puterile aliate în toate discuțiile și hotărârile legate de încheierea păcii) au fost considerate de francezi ca fiind „ridicole”, în timp ce diplomații ruși îl considerau pe premier un „cămătar” politic pentru care aveau puțină considerație.
Armata română, insuficient dotată și instruită
La aceste probleme legate de coordonarea acțiunilor cu aliații se adăugau cele structurale, de organizare, dotare și instruire a armatei. În august 1916, la o populație de 8.000.000 de locuitori au fost mobilizați 800.000 de oameni, cu o rezervă de alți 400.000. Dintre aceștia, cam 560.000 formau armata de operațiuni. Marea majoritate a infanteriei, care forma grosul armatei, era compusă din țărani, dintre care aproximativ 60% erau analfabeți, în condițiile în care 80% din cei mobilizați erau rezerviști, cu o instruire precară.
Dotarea era insuficientă, îndeosebi în privința mitralierelor și a artileriei grele. Exista o acută criză de cadre, iar ofițerii nu erau la curent cu schimbările majore petrecute pe câmpul de luptă între 1914 și 1916. Exista un singur subofițer la 87 de soldați, ceea ce împiedica coeziunea între cadrele superioare și trupă. Armata română, surpriză, era supraîncărcată la vârful ierarhiei: 154 de generali (55 activi), dar numai 220 de maiori (30% în rezervă), care trebuiau să comande 366 de batalioane. Mulți ofițeri superiori, aflați în funcții-cheie, se vor dovedi incapabili în condiții de război.
În comparație cu inamicii săi, armata română era slab înarmată. Raportat la numărul de locuitori, cheltuielile militare ale României fuseseră în deceniile antebelice mai reduse decât cele ale Greciei, Serbiei și Bulgariei, fără a menționa marile puteri. Existau lipsuri în privința armamentului individual și a artileriei grele, transmisiunile erau improvizate, rețeaua feroviară era mult inferioară celei din Ungaria, iar forțele aeriene erau în perioada copilăriei și nu se puteau compara cu dotarea și experiența inamicului.
Ludendorff: „Românii, ignoranți într-ale marelui război”
Planul de operații al armatei române, denumit „Ipoteza Z”, care prevedea ofensivă în Transilvania cu 65% din armata de operații, restul fiind destinată apărării frontierei cu Bulgaria, era dictat de situația strategică dificilă a țării (o frontieră cu inamicul care depășea lungimea frontului de vest) și mai ales de necesitatea politică a ocupării Transilvaniei. Au existat numeroase critici la adresa planului de operații, venite îndeosebi din partea aliaților; nici Averescu nu era foarte convins de concepție. Era greu de crezut că Germania va sta cu brațele încrucișate în timp ce armatele române ar fi mărșăluit prin inima Ungariei, capacitatea inamicului de a concentra forțe atât în Ardeal cât și la sud, în Bulgaria, fiind mult subestimată.
La 4/17 august 1916, Brătianu a semnat, într-un sfârșit, tratatul de alianță cu Antanta, care era însoțit de o convenție militară. România se angaja să intre în război împotriva Austro-Ungariei, iar Antanta îi recunoștea dreptul asupra teritoriilor românești din imperiu: Transilvania cu Crișana, Bucovina și Banatul (inclusiv cel sârbesc). Formal, intrarea în război a fost decisă în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916. Campania din Transilvania a debutat cât se poate de promițător, într-o atmosferă de entuziasm întreținută de intrarea triumfală în Brașov (16/29 august).
Soldați români trec Carpații prin Pasul Predeal spre Transilvania
Ulterior însă, avansul s-a împotmolit, în principal din cauza incapacității unor lideri militari de a decide fără a aștepta confirmarea eșalonului superior, ceea ce a dus la pierderea unor situații extrem de favorabile, cum a fost, spre exemplu, lipsa de inițiativă în a ocupa Sibiul, deși fusese evacuat de trupele inamice. În memoriile sale, generalul Erich Ludendorff (cel care, alături de Hindenburg, s-a aflat la conducerea războiului Germaniei începând cu 1916) critică fără menajamente erorile grave ale comandamentului român:
„Românii ar fi trebuit, intervenind viguros împotriva concentrărilor noastre de trupe, să deschidă, pe la spate, rușilor trecătorile Carpaților. Au făcut contrariul. Ignoranți într-ale marelui război, nu au tras niciun profit din circumstanțele favorabile care li se ofereau fără încetare”.
În 1918, generalul Averescu comenta în termeni duri intrarea României în război:
„Punerea în aplicare a monstruosului plan de operațiuni a fost nu mai puțin monstruoasă”.
Entuziasmul cu care a fost întâmpinat avansul în Transilvania a fost spulberat de teribila înfrângere de la Turtucaia. Trupele române, prost coordonate de generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei a 3-a și de generalul Constantin Teodorescu, comandantul Diviziei 17 infanterie, aflată în capul de pod de la Turtucaia, au fost încercuite și anihilate (160 de ofițeri și peste 6.000 de soldați morți și răniți, 480 de ofițeri și 28.000 de soldați prizonieri). Argetoianu aprecia că „o dată mai mult românii s-au arătat blegi”, adăugând:
„Odată cu dezastrul de la Turtucaia, s-a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”.
Pentru a găsi o soluție care să redreseze pericolul de la Dunăre, generalul Averescu a propus o operațiune ingenioasă, care presupunea trecerea Dunării pe la Flămânda, pe teritoriul bulgar, și încercuirea trupelor inamice printr-un atac conjugat al forțelor trecute pe malul drept al fluviului și al trupelor româno-ruse din Dobrogea. Deși trecerea trupelor române la sud de Dunăre a provocat derută în comandamentul germano- bulgar, o ploaie torențială însoțită de furtună a rupt podul de vase și a crescut cotele apelor Dunării, permițând apropierea monitoarelor austriece care au început bombardarea podului.
Agravarea situației din Transilvania a impus sistarea operațiunii, la 22 septembrie/5 octombrie. După o extraordinară rezistență în trecătorile Carpaților, forțele Puterilor Centrale au reușit să pătrundă în Valea Jiului, au cucerit orașul Tg. Jiu pe 2/15 noiembrie, au ocupat Oltenia și au pătruns apoi în Muntenia la 11/24 noiembrie. Cu doar o zi înainte, forțele germano-bulgare traversaseră cu succes Dunărea la Zimnicea. Situația României devenea critică. Deși aliatul rus a propus o retragere generală pe Siret, comandamentul român, sprijinit de șeful misiunii militare franceze, generalul Berthelot, a decis apărarea Capitalei.
Disperarea cuprinde România
Bătălia de pe Neajlov-Argeș, sau bătălia pentru București, avea să se desfășoare în plină câmpie, pe un obstacol natural, Argeșul, de o valoare strategică mult inferioară aceleia a liniei Oltului. Comanda a fost încredințată generalului Constantin Prezan, care a întocmit un plan de operații îndrăzneț, ce utiliza trei divizii de infanterie pentru un atac de învăluire. Din păcate, doi ofițeri din statul major al Diviziei a 8-a, aflată pe aripa dreaptă, au fost capturați de un regiment bavarez aflat în marș. Asupra lor a fost găsită corespondența diviziei cu comandamentele superioare și toate ordinele de operațiuni; astfel, planul de operațiuni a fost dezvăluit inamicului.
În plus, a existat o evidentă disproporție, inamicul fiind net superior numeric, dotat cu material de război, beneficiind de un dispozitiv tactic favorabil și, mai ales, de un moral ridicat. A fost cea mai mare bătălie la care trupele române au participat în prima parte a războiului și ea a pecetluit nu doar soarta Capitalei, dar și a întregii armate, care își pierduse capacitatea de luptă și care avea nevoie de o retragere generală, care să-i permită refacerea.
Autoritățile au părăsit Capitala (guvernul fiind strămutat la Iași), în care trupele Puterilor Centrale și ale aliaților lor au intrat la 23 noiembrie/6 decembrie. Istoricul Constantin Kirițescu descrie „luptele” care s-au dat pe culoarele ministerelor pentru „înscrierea pe lista fericiților aleși” ce urmau să fie dislocați la Iași:
„Miniștrii erau asaltați, implorați. Cum se poate să fie lăsat el, tocmai el? Toate motivele ce puteau mișca inimile miniștrilor erau invocate. Cutare era cunoscut nemților ca un mare filoantantist; cutare scrisese cândva un articol sau ținuse o cuvântare contra nemților; un altul era originar din Ardeal și urmărit de unguri; celălalt era cunoscut ca antisemit și înscris de evrei într-o listă neagră. Erau apoi «indispensabilii», fără de care nu se putea închipui că ar merge serviciile”.
Retragerea populației din Muntenia și Oltenia s-a făcut în condiții cumplite, descrise de I.G. Duca:
„Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor descompuse erau lăsate în plata corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populației civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldații, grăbiți să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce găseau în cale, se nășteau astfel învălmășeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-altul se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern.”
În jurnalul personal, Octavian Goga (refugiat din Transilvania în Regat) nota după căderea Capitalei:
„Piramida noastră socială e morbidă – vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuit acest cataclism ca să crape mincinoasa fațadă occidentală, ca să vedem în dosul ei [...] Într-o asemenea situație tragică, cu elementele de-aici, nefiind o țară de opinie publică sau de libertate constituțională, nu se așteaptă nimeni la o schimbare de politică internă. Guvernul, care în Franța ar fi căzut din primele zile, și în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui”.
Armata română, însoțită de trupele rusești, a fost nevoită să se retragă, prin luptă, pe aliniamente succesive, frontul stabilizându- se în ianuarie 1917 pe Siret. Campania anului 1916 s-a dovedit un dezastru. Sute de mii de morți din rândul armatei și al populației civile, două treimi din teritoriu ocupat de trupele străine, visul unei Românii Mari înlocuit de realitatea unei Românii Mici, amenințată de planurile de anexiune ale Bulgariei și Austro-Ungariei. Pentru Puterile Centrale, victoria a fost ca o gură de oxigen, deși a fost scump plătită – numai germanii au pierdut 60.000 de oameni.
Bogăția teritoriului cucerit a dat speranțe germanilor și austriecilor că dificila criză de alimente și combustibili cu care se confruntau va fi mult atenuată. În ciuda eforturilor de a distruge instalațiile petrolifere, inamicul a capturat mari cantități de cereale și combustibili. Din decembrie 1916 până în octombrie 1917, au fost exportate din România două milioane de tone de cereale și o cantitate aproximativ egală de alte produse alimentare, precum și 272.000 de tone de produse petroliere.
„Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât ! ”
În momentul tragic al iernii 1916–1917, savantul Nicolae Iorga, „cu acea experiență venită istoricului din cunoașterea trecutului național și universal”, așa cum precizează academicianul Florin Constantiniu, a rostit în Parlamentul refugiat la Iași poate cel mai memorabil discurs din controversata sa carieră politică, reamintind cuvintele lui Petru Rareș, aflat și el în pribegie: „Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!”
Acest articol a fost publicat în revista Historia Special, nr.17, disponibilă în format digital pe Paydemic.com.
