Ridicarea pe verticală a imobilelor din București, în perioada interbelică
Există legenda, repetată în mod sistematic prin popor, că nimic nu se mai construia dacă nu făcea Nicolae Ceaușescu, dovadă stând blocurile din beton armat ale marilor orașe. Ideea a prins chiar și pe la tinerii care n-au apucat minunile din epoca liderului adus la putere de către tancurile sovietice. Dragostea de un conducător impus de o forță străină și acum mort este greu de înțeles dacă nu se face apel la psihologia popoarelor și la explicațiile renumitului savant Gustave Le Bon. Sunt adorați mereu cei din trecut care nu mai provoacă un stress administrativ și care par puternici în raport cu contemporanii lipsiți de strălucire.
Realitatea a fost complet diferită de ceea ce s-a scris prin presă și în spațiul virtual. Muncitorii din perioada interbelică au pus în cărămidă și beton tot ceea ce și-au dorit clienții din epocă și nu se făcea economie de materiale scumpe din import sau din surse locale. Statistica românească afirmă după un secol că au fost ridicate în capitala țării 115 imobile cu peste trei apartamente și se vede că specialiștii din epocă amestecau clădiri cu patru unități locative cu cele având poate zeci. Era anul 1929, cel definit drept de început de recesiune mondială.
Cererea în capitală era una deosebită și în 1930 au fost finisate alte 77 de proiecte imobiliare. A fost o scădere în urma construirii masive din anul precedent și piața și-a revenit în 1931 prin cele 199 de blocuri. A venit 1932 cu 351 de blocuri și s-a ajuns chiar la 466 în 1934. Era o transformare la față a orașului și pe care contemporanii n-au văzut-o. Oare cum au putut să vorbească și să scrie despre o stagnare atunci când, făcând o medie, apărea mai mult de un bloc pe zi?
Interesant este că nici istoricii comuniști și apoi cei de după 1989 n-au insistat pe această schimbare a imaginii urbei de pe Dâmbovița. Mereu se pune accent pe lipsa de locuințe și pe sărăcia populației. Oare cei ce cumpărau apartamentele nu erau tot români și care aveau venituri din economie? Numai în anul 1929 au fost 4.113 proprietari noi în capitala țării și s-a ajuns la 7.220 în 1934. Sunt repetate renumitele șabloane de gândire și astfel falsurile instoriografice se pot răspândi universal timp de decenii.
Peisajul urban din capitala României se modifica de la o zi la alta și construcții gigantice luau locul construcțiilor tradiționale scunde și înconjurate de vegetație. Nu mai era loc pentru un sat plin de grădini. Blocul Carlton a ajuns la o înălțime de 47 de metri și făcea concurență renumitului Palat al Telefoanelor, cel ce domina orașul prin cei 52,5 m din beton și fier. Blocurile interbelice au rămas și astăzi în picioare, chiar dacă au fost înregistrate unele pierderi în timpul marilor seisme din 1940 și 1977.
Au fost proiecte interesante la nivelul anului 1930, dar structurile de rezistență n-au fost calculate pentru a face față mișcărilor telurice de amploare. Nu erau cunoscute în epocă toate efectele undelor seismice asupra clădirilor înalte și arhitecții au făcut calcule de stabilitate îndeosebi în ceea ce privește rezistența materialelor la presiunea maselor dispuse pe verticală.
Trebuie să fie eliminate afirmațiile despre lipsa de dezvoltare a României în epoca zisă de recesiune sau măcar să se scrie mai nuanțat. Autorii preferă să repete la infinit ceea ce au aflat prin facultate sau prin lucrările unor cercetători reputați și astfel dezinformările din trecut se răspândesc permanent.
Foto sus: București. Calea Victoriei și Palatul Telefoanelor, în 1938 (© iMAGO Romaniae)
Mai multe pentru tine...
