⬆

O lectură din Homer. Tablou de Lawrence Alma-Tadema, aflat în colecția Philadelphia Museum of Art (© Google Art Project / Wikimedia Commons)

Cine a fost Homer, autorul Odiseei?

Autor: Tom Hercules Davies

Cine a scris Odiseea? Homer, desigur – asta ni s-a spus încă de la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., când grecii antici au început să atribuie Odiseea unui bard orb din insula stâncoasă Chios.

Însă acest „Homer” apare în surse cu cel puțin un secol mai târziu decât poemul însuși. Când Odiseea a început să circule în Grecia antică, nimeni nu știa cine îi era autorul. Se pare că poemul a creat cântărețul, și nu invers.

Cum poate exista un poem fără un poet? Doi cercetători americani, Milman Parry și Albert Lord, au descoperit un posibil răspuns.

În anii 1930, Parry și Lord au călătorit în Balcani pentru a studia tradițiile încă vii ale poeziei epice. În Iugoslavia și Albania au găsit barzi care cântau despre eroi din vremuri îndepărtate. Acești cântăreți nu recitau dintr-o carte. Cei mai mulți dintre ei nici măcar nu știau să citească sau să scrie. În schimb, își improvizau epopeile în timp ce le interpretau. Cunoșteau povestea pe dinafară, dar o spuneau în cuvinte diferite la fiecare reprezentație.

Barzii balcanici reușeau acest lucru bazându-se pe un repertoriu de scene, versuri și expresii stereotipe, pe care le combinau pe loc. Aceste formule erau transmise de la maestru la ucenic, astfel încât toți cântăreții ajungeau să sune asemănător.

Homer. Bust de marmură din perioada romană, aflat la British Museum (© Mike Peel/Wikimedia Commons)

Acest stil caracteristic este exact ceea ce întâlnim și în poezia homerică. Peste douăzeci de scene din Odiseea încep cu același vers: „când se iviră zorii, cu degete trandafirii”.

Toate personajele principale ale poemului au câteva epitete repetate constant, menite să le potrivească numele în hexametrul dactilic al versurilor homerice. În funcție de spațiul rămas într-un vers, Odiseu apare drept „divinul Odiseu” (de 60 de ori în poem), „iscusitul Odiseu” (de 81 de ori) sau „divinul Odiseu, cel mult încercat” (de 38 de ori).

Sensul literal al acestor epitete nu este atât de important. Ceea ce contează este că ele se potrivesc ritmului. Iliada, atribuită și ea lui Homer, vorbește despre „Ahile cel iute de picior” chiar și atunci când acesta stă întins în cortul său și despre „Afrodita cea zâmbitoare” chiar în clipa în care aceasta țipă de durere.

Un poem creat de-a lungul mileniilor

Limbajul formular al Odiseei este rezultatul muncii multor generații. Poemul îmbină diferite dialecte ale grecei antice și forme lingvistice din epoci diferite – unele formule datează încă din perioada miceniană (cca 1600–1200 î.Hr.) sau chiar mai devreme.

Unele scene sunt și mai vechi. În spectaculosul final al poemului, Odiseu își recâștigă soția, Penelopa, încordând un arc uriaș și trăgând o săgeată prin douăsprezece capete de secure aliniate.

În vechea epopee indiană Mahābhārata, eroul Arjuna îi învinge în mod asemănător pe pretendenții prințesei Draupadī, încordând un arc uriaș și lovind o țintă imposibilă.

Întrecerea cu arcul pentru câștigarea unei soții aparține unei tradiții orale preistorice răspândite în Eurasia. Ea a fost încorporată atât în textele grecești, cât și în cele sanscrite, alături de alte scene și formule.

Prin urmare, lumea lui Homer reunește fragmente din mai multe perioade istorice. Îmbinările se văd în anacronismele ocazionale. În sala cea mare a palatului din Itaca, pereții sunt împodobiți cu arme strălucitoare din bronz. Dar când Odiseu îi poruncește fiului său să le ascundă de pețitori, spune în glumă: „Căci fierul îi atrage pe oameni să-l mânuiască.”

Armele aparțin decorului istoric imaginar al poemului, într-o vreme când bronzul era metalul preferat al războinicilor. Însă proverbul lui Odiseu aparține unei epoci ulterioare, când armele din fier deveniseră obișnuite în întreg bazinul Mediteranei.

De la cântec la scris

Un poem care a prins formă de-a lungul mileniilor nu poate avea un singur autor – cel puțin nu în același sens în care Jane Austen este autoarea romanului Emma. Odiseea pare să fie conștientă de acest lucru. Ea începe prin a invoca Muza: eipe kai hēmin – „spune-ne și nouă povestea” sau, în inspirata interpretare a lui Emily Wilson, „spune vechea poveste pentru vremurile noastre moderne”.

Dacă nimeni nu a scris Odiseea, putem totuși întreba cine a pus-o în scris. La urma urmei, avem un text: la un moment dat, cântecul a fost transpus în scriere.

Cercetătorii au formulat mai multe teorii. Este posibil ca un cântăreț să fi învățat să scrie și să fi consemnat propria versiune a poveștilor despre Odiseu. Sau scribi alfabetizați ar fi putut nota poemul după dictarea unui poet oral.

Poemul ar fi putut chiar să capete forma finală printr-un efort colectiv. La sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., Pisistrate, tiranul Atenei, a impus interpretarea anuală integrală a Iliadei și a Odiseei în cadrul unui festival dedicat zeiței Atena.

Citirea cu voce tare a Odiseei durează aproximativ douăzeci de ore – prea mult pentru un singur interpret. Cântăreții trebuiau să împartă sarcina, iar acest lucru necesita planificare. Întregul grup trebuia să cunoască ordinea evenimentelor și să își distribuie episoadele între ei. Unii cercetători susțin că acest festival a fixat numeroasele cântece despre Odiseu într-o singură Odisee canonică și poate chiar într-un text pe care interpreții să îl memoreze.

„Homer” și Homericii

Dar cum a ajuns un poem fără autor să fie atribuit lui Homer?

Homer (Homēros în greacă) este un nume neobișnuit. Nu cunoaștem pe nimeni altcineva cu acest nume până în vremea lui Alexandru cel Mare. În schimb, știm despre existența unui grup numit Homeridae (Homericii), activ încă de la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr.

Homericii erau, asemenea barzilor balcanici, cântăreți profesioniști. Lingvistul Marcello Durante a sugerat că numele Homeridae ar putea proveni de la Sanctuarul lui Zeus Homarios („Zeus, Cel care unește”). Și alte bresle profesionale își luau numele de la locuri sacre: de exemplu, Asclepiadele erau o breaslă de vindecători asociată templului lui Asclepios.

„Homer și ghidul său”, de William-Adolphe Bouguereau (© Milwaukee Art Museum / Wikimedia Commons)

Totuși, cuvântul Homeridae poate fi înțeles și ca „fiii lui Homer”. La un moment dat, Homericii au început să prezinte poemele pe care le interpretau drept creațiile unui strămoș legendar, un „orb din stâncosul Chios, ale cărui cântece vor fi cele mai de seamă pentru toate vremurile.”

Acest vers provine din Imnul către Apollo, un poem de la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., care, asemenea Odiseei, era atribuit lui Homer în Antichitate. Totuși, un savant antic ne spune că Imnul către Apollo a fost de fapt scris de un anumit Cinaethos.

Cinaethos, care provenea chiar din Chios, era Homeric și devenise cunoscut pentru obiceiul de a-și prezenta propriile poezii drept opere ale lui Homer.

Cinaethos nu a scris Odiseea. Însă, așa cum a susținut elenistul Martin West, acest falsificator aproape uitat ar putea fi responsabil pentru nașterea legendei despre autorul ei: Homer, poetul suprem.

_{Foto sus: O lectură din Homer. Tablou de Lawrence Alma-Tadema, aflat în colecția Philadelphia Museum of Art (© Google Art Project / Wikimedia Commons)}