Misterele originilor tragediei grecești

Cel mai dificil lucru în discuţia despre tragedia greacă este, probabil, abordarea subiectului cu privire la originile acesteia, deoarece „atunci când te interesezi de chestiunea originii rişti întotdeauna să înfrunţi misterul”. O teorie precisă şi unanim acceptată privind adevărata origine a tragediei greceşti nu a fost încă formulată şi, probabil, nici nu va fi, deoarece avem de a face cu un subiect mult prea complex şi dificil de înţeles pentru omul modern, a cărui mentalitate nu poate pricepe tragedia greacă în întreaga-i însemnătate.

Într-o investigaţie asupra originilor tragediei nu poate fi vorba despre o abordare cronologică sau evenimenţială, ci despre una filosofic-spirituală, în care trebuie analizat în primul rând conceptul de „tragic” şi cum acesta s-a dezvoltat în spiritualitatea elenă. Despre originile tragediei ca specie literară nu se pot emite decât ipoteze mai mult sau mai puţin relative, la fel cum şi orice definiţie pe care am încerca să o dăm tragediei nu ar putea ieşi din sfera relativului – pentru că în spatele a ceea ce noi numim astăzi tragedie sau tragic se află un întreg ansamblu spiritual şi cultural de idei şi sentimente ce nu poate fi cuprins sau, mai bine spus, îngrădit în marginile unui cuvânt. Într-adevăr, „fără cuvinte nu ar exista cunoaştere, dar tot cuvintele se constituie în entităţi independente, obstacole care se interpun între noi şi ’lumea adevărată’;ne apropie şi în acelaşi timp ne îndepărtează de esenţa lucrurilor” (2).

Ce este tragedia?

Cu toate acestea, trebuie, oricât de dificil ar fi, să încercăm o definiţie. Ne interesează mai puţin tragedia ca specie a genului dramatic, aşa cum este ea astăzi înţeleasă, ci tragedia ca formă de manifestare a spiritului grec. Nietzsche, care a dedicat acestui subiect o carte intitulată Naşterea tragediei, o defineşte, simplu, drept „manifestarea cea mai profundă a geniului elen”. Deoarece această definiţie poate părea imprecisă, ne putem întoarce spre alta, dată de filologul german Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf. El spune că tragedia greacă este „un fragment, complet în sine, al legendei eroice, tratat poetic în genul sublim, destinat a fi reprezentat, ca parte integrantă a cultului public, în sanctuarul lui Dionysos, de către un cor de cetăţeni atenieni şi de către doi sau trei actori”. Această definiţie oferă informaţii exacte asupra tragediei şi a modului în care era reprezentată, însă, după cum observă Guy Rachet, „îi lipseşte orice entuziasm, tocmai acel entuziasm dionysiac, al instinctului dionysiac care, unit cu ţâşnirea spiritului apollinic, îi apare lui Nietzsche drept origine şi esenţă ale tragediei greceşti” (3). Totuşi, filologul observă un element important, anume sfera legendară în care este construită tragedia – personajele sunt întotdeauna zei, eroi sau regi mitici (singura excepţie ar fi Perşii a lui Eschil).

Aristotel reuşeşte să surprindă o mică parte a acelui spirit mai sus menţionat în definiţia pe care o dă el tragediei, în tratatul Poetica, anume „imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care, stârnind mila şi frica, săvârşeşte curăţirea acestor patimi” (4). El explică apoi propria definiţie, adaugând că “tragedia nu e imitarea unor oameni, ci a unei fapte şi a vieţii” (5).Aşadar, Aristotel identifică un important mecanism al tragicului:catharsisul. Tragedia care nu stârneşte aceste sentimente menite a elibera spiritul uman nu este tragedie în adevăratul sens al cuvântului.

Tragicul.

Înainte de a discuta despre tragedie, trebuie, în primul rând, să discutăm despre tragic.

Trebuie înţeles faptul că tragedia nu ar fi apărut dacă sentimentul tragicului nu ar fi fost o parte importantă a spiritualităţii greceşti – îl regăsim în toate manifestările vieţii grecilor antici începând cu religia. În credinţele acestora, zeii sunt omniprezenţi, făcându-se simţiţi în toate aspectele vieţii, aducând atât bucurii, cât şi suferinţe. Pe de-o parte, putem considera că sentimentul tragicului precede tragedia şi că-şi va găsi cea mai sublimă expresie sub forma acesteia;pe de altă parte, putem merge pe ipoteza lui C. Cusset, care afirmă că „tragicul se naşte cu adevărat din tragedie, dar nu se reduce la ea.” (6)Am putea spune că, în genere, esenţa tragicului stă în lupta inutilă purtată de om împotriva condiţiei sale limitate, împotriva Destinului ce i-a fost dat. Totuşi, nu putem limita substanţa tragediei la o simplă luptă împotriva zeilor (căci în tragedia antică voinţa zeilor se confundă cu Soarta), deoarece de multe ori tragedia se naşte nu din rea-voinţa Zeilor, ci din alegerile făcute în mod conştient de către eroi. Deseori voinţa zeilor se transpune în alegerile eroilor, care sunt întotdeauna alegeri libere. Astfel, la sfârşit, ei ajung la concluzia tragică a faptului că nu se pot sustrage destinului deoarece acesta se manifestă, fără ca ei să realizeze, chiar în conştiinţa lor;soarta lor stă sub semnul necesităţii (Ananké), de aceea nu o pot schimba.

”Tragedia greacă este cea mai profundă manifestare a geniului elen. ”

Punctul central al acţiunii tragice este greşeala, sau hamartia. Aceasta poate fi o greşeală de alegere a eroului sau o greşeală comisă de strămoşii săi. Dacă hamartia este eroarea lipsită de rea intenţie, aşa cum o defineşte Aristotel, mai există şi un alt tip de greşeală, até, cea săvârşită ca urmare a unei rătăciri trecătoare. De cele mai multe ori, greşelile eroilor tragici sunt în strânsă legătură cu hybris-ul, orgoliul nemăsurat ce-l face pe om să-şi dorească să fie egal cu zeii sau să se ridice împotriva lor.

Putem conclude, deci, că mecanismele esenţiale ale tragicului sunt Fatalitatea şi Greşeala. Totuşi, Destinul nu se limitează doar la forţa nimicitoare pe care o are asupra vieţii umane, ci la ansamblul elementelor care limitează voinţa umană, lucru împotriva căruia omul este, într-adevăr, neputiincios.

Teatrul Epidaurus

O confuzie pe care o face în mod curent omul modern este în a crede că tragedia trebuie să aibă un sfârşit tragic pentru a fi tragedie. Însă citind scrierile greceşti, vom găsi destule exemple pentru a susţine contrariul. Pentru tragicii antici, aşa cum observă Jacqueline de Romilly, „dezastrul final nu este o condiţie sine qua non” (7). Funcţia acestor evenimente tragice în viaţa eroilor este angajarea vieţii, provocarea eroilor să aibă curajul de a risca, punând astfel în mişcare acţiunea tragediei.

Tragôidia

Originea cuvântului “tragedie” ar putea oferi multe explicaţii cu privire la originea tragediei, dacă nu ar fi şi ea la fel de misterioasă. Sensul cuvântului tragôidia nu este clar. Ea ar putea desemna activitatea unui tragôidios, membru al corului tragic. Al doilea element component al cuvântului (ôidia, ôidios) provine de la cuvântul aeidô – a cânta, în timp ce tragos înseamnă ţap. Dar de unde acest ţap? Pe de o parte, poate fi vorba despre premiul ce era oferit în concursurile de ditirambi, acesta constând într-un ţap (uneori şi taur). Pe de altă parte, ar putea fi ţapul ce servea drept victimă de sacrificiu în cadrul ritualurilor de purificare ale lui Dionysos. În orice caz, originea tragediei ca un “cântec al ţapului” sau “cântec pentru/în onoarea unui ţap” nu poate fi concludent explicată;este una din multele întrebări fără răspuns cu privire la problema originilor.

Principalele influenţe

Am mai spus deja că esenţa tragediei este în strânsă legătură cu religia grecilor. Această formă de exprimare artistică are un caracter eminamente religios – întâlnim toate elementele esenţiale credinţelor religioase:permanenta prezenţă a zeilor (transpusă chiar şi pe scena, în theologeion), sensul purităţii şi al impurităţii, importanţa sacrificiului, a sacrului şi a păcatului etc. Aspectul religios este unul intrinsec tragediei şi spiritului său.

Aşadar, putem găsi elemente premergătoare tragediei în diferite curente religoase elene. Un astfel de curent ce pare a fi important în procesul dezvoltării tragediei este Orfismul, apărut prin secolul al VI-lea î.e.n. pornind de la legendarul personaj Orfeu. Cu toţii cunoaştem tragica poveste a lui Orfeu, muzician înzestrat a cărui soţie, Euridice, moare, ca apoi el să încerce să o recupereze din infern prin magia cântecului său, dar pe care o pierde din cauza faptului că se întoarce, pe drumul ieşirii din iad, pentru a o privi în ochi. Din acel moment, Orfeu va rătăci pe pământ, singur, până când va muri sfăşâiat de menade, preotese trace, în timpul ritualurilor închinate lui Dionysos. Mitul lui Orfeu va influenţa misterele dionisiace – Dionysos s-ar fi născut după ce Zagreus, corespondentul său, ar fi fost sfăşâiat şi devorat de titani, cu excepţia inimii, pe care Zeus o înghite, şi din care se naşte noul zeu (totuşi, Dionysos nu este o divintate introdusă în perioada arhaică, ci el era cunoscut chiar şi în Grecia Miceniană a secolului XIII î.e.n.).

Orfismul ca religie presupunea un mod de viaţă ascetic şi credinţa în nemurirea sufletului. Acesta preconizează dualismului corp-suflet şi concepţia conform căreia sufletul, întemniţat în corp, trebuie eliberat prin diferite ritualuri şi prin metempsihoză.

Conform teoriei lui Guy Rachet, predecesorii tragediei greceşti sunt religia greacă în ansamblul său (dominată de sentimentul tragicului), Misterele Eleusine (sărbători dedicate zeiţelor Demetra şi Persefona), de Homer – în ale cărui epopei tragicul este cel ce conferă caracterul grandios şi etern operelor, gânditorii presocratici – Pitagora, Heraclit (filosofia heraclitiană ca punctul iniţial al luptei tragice a omului contra zeilor din cauza creării unei tensiuni în armonia universului). „Aceste elemente, spune el, au contribuit la formarea unui ansamblu de concepţii tragice asupra lumii care va impregna spiritul creatorilor tragediei.” (8)

Ipotezele cu privire la originile tragediei

Cea mai veche ipoteză cu privire la originile tragediei este cea emisă de Aristotel în Poetica, una însă destul de vagă:“ivită pe calea improvizărilor, tragedia s-a desăvârşit puţin câte puţin, pe măsura dezvoltării fiecărui nou element dezvăluit în ea, până când, după multe prefaceri, găsindu-şi firea adevărată, a încetat să se mai transforme”.

O ipoteză mai modernă este cea a lui Nietzsche, care consideră că tragedia s-a născut din corul tragic, fiind astfel în strânsă legătură cu vechile culte dionisiace. Filosoful german mai subliniază că tragedia este rezultatul şi expresia colectivă a celor două “impulsuri artistice” – spiritul apolinic şi instinctul dionisiac;în opinia sa, acea “beţie dionisiacă” este exprimată prin muzică, esenţa şi originea profundă a tragediei.

O altă teorie, acceptată de mulţi savanţi, este cea conform căreia originile tragediei rezidă în ditirambi. Ditirambul este un poem liric în onoarea lui Dionysos, având o importantă semnificaţie ritualică. Era interpretat în cadrul unor concursuri de un cor format din 50 de oameni, aşezaţi în cerc, care executau un dans rapid pe muzică de flaut. De multe ori, în cadrul concursurilor de ditirambi era oferit câştigătorului un premiu – un ţap. Ditirambul va deveni un adevărat gen literar datorită lui Arion, un poet ce a trăit în a doua jumătate a secolului VII î.Hr.

Oficial, tragedia s-a născut în secolul VI î.Hr., în vremea tiranului atenian Pisistrate, când Thespis prezintă pentru întâia oară, cândva între anii 536-533 î.Hr., o tragedie la sărbătoarea Dionisiilor. Pisistrate este cel care creează Marile Dionisii, ambele festivităţi având un rol iniţiatic. Astfel, apariţia tragediei aşa cum o ştim astăzi pare a fi legată de regimul tiranic. Mai mult decât atât, subiectele teatrului tragic, aşa cum se observă din cele 32 de tragedii ce ne-au parvenit, nu sunt străine de conotaţii politice.

Concluzii

Aşadar, originile tragediei rămân pentru noi un mister. Nu putem şti în ce măsură fiecare dintre elementele discutate şi-a lăsat amprenta mai adânc în arta tragediei, sau care filosofie antică atârnă mai greu în edificiul cultului tragic. Tot ce putem spune este că tragedia, ca formă de exprimare a unui suflu artistic, nu a avut o evoluţie rectilinie, parcurgând multe schimbări pe parcursul asimilării mai multor elemente religioase şi culturale. Din păcate, din cele minim 200 de tragedii scrise de cei trei mari clasici antici ai acestui gen – Eschil, Sofocle şi Euripide, nu ne-au rămas decât 32, confruntându-ne astfel cu o gravă lacună în ceea ce priveşte materialul de studiu.

NOTE

(1) C. Cusset – Tragedia greacă, Originile tragediei, pg.4(2) Lucian Boia – Jocul cu trecutul, pg.7(3) Guy Rachet – Tragedia greacă, Prolog, pg.6(4) Aristotel – Poetica, 1449(5) Idem(6) Christophe Cusset – Tragedia greacă, Sensurile tragicului, pg. 67(7) J.de Romilly-La tragédie grecque comme genre literraire(8) G.Rachet – Tragedia greacă, Sentimentul tragicului la greci, pg.36

BIBLIOGRAFIE