Au luptat femeile celtice în bătălii?
Celții antici au prosperat în Europa, câștigându-și reputația de războinici neînfricați. Ei au jefuit Roma în jurul anului 390 î.Hr., iar câteva decenii mai târziu au fost primiți de Alexandru cel Mare în timpul campaniilor sale de cucerire.
Nu este surprinzător, așadar, că arheologii descoperă numeroase arme în mormintele celtice. Totuși, de-a lungul deceniilor, unele dintre aceste arme au fost găsite în morminte aparținând femeilor, indicând că acestea ar fi putut să le folosească. Mai mult, studii genetice recente indică faptul că elitele celtice își transmiteau puterea pe linie maternă.
Celții locuiau într-o mare parte a Europei, din ceea ce astăzi este Spania până în Turcia. Ei împărtășeau o limbă și o cultură asemănătoare, iar indicii privind influența femeilor au fost descoperite pe întregul teritoriu pe care l-au ocupat și sunt sugerate și de textele antice. Acest lucru ridică o întrebare interesantă: au existat femei celtice care au luptat în bătălii?
Părerile sunt împărțite, însă unii dintre experții intervievați de Live Science consideră că este posibil ca femeile celtice să fi participat la lupte, deși probabil nu în mod obișnuit. O dificultate este că între cercetători există încă o dezbatere privind faptul dacă locuitorii Insulelor Britanice de acum aproximativ 2.000 de ani pot fi considerați, într-adevăr, celți.
Indicii genetice
Deși nu răspund direct întrebării despre femeile-războinic celtice, câteva studii genetice recente au arătat că femeile din elita celtică ocupau poziții importante de putere. Un studiu din 2024, publicat în revista Nature Human Behaviour, care a analizat ADN-ul antic din mai multe morminte celtice din Germania, a descoperit că puterea era moștenită pe linie maternă. Un alt studiu, din 2025, asupra unor înmormântări din Anglia Epocii Fierului, a arătat că bărbații se căsătoreau și intrau în familii locale conduse de descendențe feminine puternice.
Aceste rezultate susțin mărturiile textelor antice, potrivit cărora femeile celtice se bucurau de mai multă libertate decât multe dintre contemporanele lor din restul Europei. Profesorul Philip Freeman, specialist în științe umaniste la Universitatea Pepperdine, scria în cartea sa „War, Women and Druids: Eyewitness Reports and Early Accounts of the Celts” („Război, femei și druizi: relatări ale martorilor oculari și mărturii timpurii despre celți” / University of Texas Press, 2002):
„Femeile celtice se bucurau, în general, de mai multă libertate și de mai multe oportunități decât omoloagele lor din lumea greacă și romană. Este greu de imaginat o soție greacă alăturându-se soțului pe câmpul de luptă sau chiar conducând o armată, așa cum a făcut regina britanică Boudica”.
Femeile „cu ochii scânteietori”
O altă posibilă dovadă provine dintr-un pasaj deosebit de expresiv despre gali, un popor celtic care trăia pe teritoriul Franței de astăzi.
Soldatul și istoricul roman Ammianus Marcellinus (cca. 330–395 d.Hr.) scria în lucrarea sa Res Gestae că:
„Un întreg grup de străini nu poate ține piept unuia dintre ei într-o ceartă dacă acesta își implică soția, mult mai puternică decât el și cu ochii scânteietori — mai ales când își umflă gâtul, scrâșnește din dinți și, fluturându-și brațele albe și puternice, începe să împartă pumni și picioare asemenea proiectilelor lansate de corzile răsucite ale unei catapulte.”
Pe scurt, nu era deloc înțelept să provoci soția unui gal.
Totuși, Gavin Kelly, profesor de literatură latină și istorie romană la Universitatea din Edinburgh, avertizează că acest pasaj descrie o încăierare, nu un război. Prin urmare, el nu poate fi interpretat ca o dovadă că femeile celtice luptau în bătălii. Kelly nu exclude această posibilitate, dar consideră că, dacă se întâmpla, era probabil un fenomen rar.
Arme în morminte
Rachel Pope, profesoară de arheologie la Universitatea din Liverpool și specialistă în studiul celților, a declarat pentru Live Science că „există acum dovezi solide, în întreaga Europă, că un număr redus de femei au fost înmormântate alături de arme”. Într-un studiu publicat în 2021 în Journal of Archaeological Research, ea menționează mai multe cazuri în care femeile au fost îngropate cu pumnale sau sulițe, inclusiv într-un cimitir vechi de aproximativ 2.500 de ani din estul Franței.
Unele dintre cele mai convingătoare dovezi provin din Marea Britanie, unde, potrivit lui Pope, „există acum dovezi osteologice din trei fortificații de pe dealuri care arată că unele femei au participat la lupte”. Ea adaugă că există indicii și în nordul Britaniei, unde femei au fost înmormântate împreună cu care de luptă.
Simon Mays, specialist în osteologie umană la Historic England, care a studiat rămășițele unei femei îngropate cu arme în Insulele Scilly, din largul coastei de sud-vest a Marii Britanii, consideră că femeile din acea regiune au fost, cel mai probabil, implicate în conflicte armate.
„Nu există aproape nicio îndoială că violența făcea parte din viața cotidiană în Epoca Fierului și, prin urmare, este foarte probabil ca și femeile să fi participat la ea”, a declarat el pentru Live Science.
Totuși, Emmet Taylor, lector la School of Irish Learning din cadrul University College Cork, atrage atenția că simplul fapt de a fi participat la o luptă nu transformă automat pe cineva într-un „războinic”. El subliniază că identitatea războinică trebuie înțeleasă într-un mod mai complex și că, în Irlanda antică și în Evul Mediu timpuriu, există puține dovezi că femeile puteau face parte din grupurile sociale considerate războinice.
Pot fi considerați britanicii antici celți?
Cel mai cunoscut exemplu este Boudica, regina tribului Iceni din Anglia, care a condus o revoltă împotriva Imperiului Roman în jurul anului 60 d.Hr. Ea a obținut mai multe victorii împotriva romanilor înainte de a fi înfrântă în bătălia de la Watling Street, în anul 61 d.Hr., după care a murit, fie din cauza unei boli, fie otrăvindu-se pentru a evita capturarea.
.jpg)
Cu toate acestea, dacă Icenii și celelalte populații din Britania antică pot fi considerate celtice rămâne un subiect controversat. Geograful antic Strabon (cca. 64 î.Hr.–24 d.Hr.) făcea, de fapt, distincție între britani și celți, după cum arată arheologul John Collis în cartea sa The Celts: Origins, Myths and Inventions (2003).
Potrivit lui Collis, termenii „celt” și „gal” nu erau folosiți pentru locuitorii Insulelor Britanice decât într-un sens foarte general, desemnând populațiile din Europa Occidentală, inclusiv unele care nici măcar nu vorbeau limbi indo-europene, precum bascii.
Totuși, deși autorii antici nu îi numeau pe britani „celți”, ei remarcau asemănările lor culturale și lingvistice. Din această perspectivă, susține Freeman, nu este exagerat ca Boudica să fie considerată o conducătoare celtică.
Miranda Aldhouse-Green, profesoară emerită de arheologie la Universitatea Cardiff, afirmă că preferă să o numească pe Boudica „britanică” mai degrabă decât „celtică”, însă consideră că revolta acesteia reprezintă o dovadă importantă a existenței femeilor-războinic în Britania.
„Există dovezi arheologice privind femei-războinic în Britania, sub forma mormintelor din Epoca Fierului în care acestea au fost îngropate alături de care de luptă”, spune ea.
Ca exemplu, o amintește pe Cartimandua, regina tribului Brigantes din Yorkshire, care s-a aliat cu Roma și a luptat împotriva grupurilor antiromane din regiune.
„Așadar, da, femeile au luptat, în special în Britania”, concluzionează Aldhouse-Green.
În schimb, pentru continentul european există „mai puține dovezi” privind participarea femeilor la războaie.
Foto sus: Costume celtice din perioada La Tène, escpuse la Muzeul de Arheologie din Cracovia (© Silar / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
