Istoria vaccinării în România: de la rezistență publică la programele naționale
Primele vaccinări moderne au fost făcute în Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea. De atunci, relația românilor cu vaccinarea a oscilat între teamă, constrângere administrativă, încredere în medicină și, mai recent, o nouă criză de neîncredere.
În 1803, la Iași, câțiva locuitori ai Moldovei au primit ceea ce sursele vremii numeau „altoirea” împotriva vărsatului. Procedura folosea metoda dezvoltată de medicul englez Edward Jenner și reprezenta începutul vaccinării moderne în Principatele Române.
Nu era însă o injecție asemănătoare celor de astăzi. Medicul făcea o tăietură superficială în braț și introducea materialul vaccinal cu vârful unei pene. Instrumentele sterile, seringile de unică folosință, lanțurile frigorifice și studiile clinice moderne nu existau.
Pentru oamenii începutului de secol XIX, introducerea deliberată a unei substanțe provenite din leziunile unei alte persoane sau ale unui animal putea părea cel puțin suspectă. Vaccinarea promitea protecție împotriva unei boli cumplite, dar cerea încredere într-o procedură nouă, greu de înțeles și uneori aplicată de persoane cu pregătire medicală limitată.
Primele vaccinări de la Iași au fost urmate de alte încercări la București și în câteva orașe importante. Extinderea a fost însă lentă. Abia către mijlocul secolului al XIX-lea numărul persoanelor vaccinate a început să crească semnificativ.
Înaintea vaccinului exista „altoirea”
Variola, cunoscută popular drept vărsat, se răspândise puternic în spațiul românesc în secolul al XVIII-lea. Boala putea ucide, desfigura sau provoca orbire, iar epidemiile reveneau periodic.
Înaintea vaccinului lui Jenner, unele comunități foloseau variolizarea. Material prelevat de la o persoană bolnavă era introdus în organismul unei persoane sănătoase, în speranța producerii unei forme mai ușoare a bolii și a dobândirii imunității.
Metoda putea oferi protecție, dar implica riscuri reale. Persoana variolizată se putea îmbolnăvi grav și putea transmite mai departe boala. Vaccinarea oferea o alternativă mai sigură, deși diferența dintre cele două proceduri era greu de explicat unei populații care nu cunoștea existența virusurilor și mecanismele imunității.
Când vaccinarea a devenit o problemă a statului
Pe măsură ce autoritățile au înțeles că epidemiile nu puteau fi controlate doar prin tratarea individuală a bolnavilor, vaccinarea a devenit o componentă a politicii sanitare.
Regulamentele Organice au introdus obligații pentru structurile sanitare. În 1835, Comitetul Carantinelor din București a decis ca țârcovnicii numiți în sate să știe să vaccineze. În multe localități lipseau medicii, iar oamenii bisericii sau alți funcționari locali ajungeau să îndeplinească sarcini sanitare.
În situații de epidemie, autoritățile puteau izola sau îndepărta din oraș familiile care refuzau vaccinarea. Legile sanitare din 1874 și 1885 au făcut vaccinarea împotriva variolei gratuită și obligatorie.
Aceste măsuri arată că ezitarea exista. Nu avem însă suficiente dovezi pentru a vorbi despre o mișcare antivaccinistă românească organizată și extinsă, comparabilă cu ligile apărute în aceeași perioadă în Marea Britanie sau Statele Unite.
Rezistența putea avea cauze foarte concrete: frica de procedură, experiențele neplăcute, distanța față de medic, calitatea variabilă a materialului vaccinal sau neîncrederea într-un stat care intervenea tot mai mult în viața privată. În multe situații, problema nu era o respingere ideologică a științei, ci absența unei infrastructuri medicale credibile și accesibile.
Ioan Cantacuzino și apariția unei școli românești de microbiologie
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, vaccinarea a intrat într-o nouă etapă. Descoperirile lui Louis Pasteur și dezvoltarea microbiologiei au transformat imunizarea dintr-o practică bazată în parte pe observație într-un domeniu științific.
În România, figura centrală a acestei transformări a fost profesorul Ioan Cantacuzino. Începând din 1901, el a condus Laboratorul de Medicină Experimentală al Facultății de Medicină din București. Aici au fost preparate seruri terapeutice și au fost formați specialiști în microbiologie, epidemiologie și medicină de laborator.
La 1 aprilie 1921 a fost înființat Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”. Instituția a devenit unul dintre principalele centre românești de cercetare, producție de vaccinuri, supraveghere epidemiologică și pregătire a personalului medical.
În 1926, România a început vaccinarea BCG a nou-născuților împotriva tuberculozei, fiind una dintre primele țări care au adoptat metoda. Era o realizare importantă într-o epocă în care tuberculoza producea un număr enorm de îmbolnăviri și decese.
Institutul Cantacuzino nu era doar o fabrică de produse biologice. El reprezenta ideea că o țară trebuia să dețină propriile capacități științifice și de producție pentru a răspunde epidemiilor.
Vaccinarea în masă și apariția programelor naționale
După al Doilea Război Mondial, vaccinarea a trecut de la campanii limitate la programe organizate la nivelul întregii populații. Sistemul centralizat permitea statului să procure vaccinurile, să stabilească un calendar și să urmărească administrarea lor prin maternități, dispensare, școli și cabinete medicale.
Vaccinarea împotriva poliomielitei a început în România în 1957. Într-o perioadă în care boala provoca paralizii permanente și teamă în rândul părinților, campaniile de imunizare au schimbat radical evoluția epidemiologică.
Vaccinul împotriva rujeolei a intrat în programul de rutină în 1979. Din 1981, România a folosit vaccin antirujeolic produs de Institutul Cantacuzino. Inițial, vaccinarea se făcea prin campanii periodice și prin administrarea unei singure doze. A doua doză a fost introdusă ulterior, după ce epidemiile au arătat limitele unei scheme cu o singură administrare.
În 1995, vaccinul împotriva hepatitei B a fost introdus în schema de rutină pentru nou-născuți și pentru personalul medical. Măsura a venit într-un moment în care România înregistra o incidență ridicată a bolii.
Vaccinul combinat împotriva rujeolei, oreionului și rubeolei, cunoscut drept ROR, a intrat în calendar în 2004. A doua doză ROR a fost introdusă în anul următor pentru copiii de șase-șapte ani.
Pentru mai multe generații de români, vaccinarea a devenit o procedură obișnuită. Copiii primeau vaccinurile la maternitate, la dispensar sau la școală. Bolile pe care acestea le preveneau deveneau tot mai rare și, tocmai din acest motiv, dispăreau treptat din memoria colectivă.
Succesul care și-a șters propriile urme
Vaccinarea are un paradox. Atunci când funcționează, oamenii nu mai văd boala de care îi protejează.
Puțini părinți din România de astăzi au întâlnit un copil paralizat de poliomielită. Cei mai mulți nu au văzut cazuri de difterie, tetanos neonatal sau tuberculoză meningeală. Riscul bolii devine abstract, în timp ce reacția produsă după vaccinare este imediată și vizibilă.
După 1990, relația dintre cetățean și sistemul medical s-a schimbat. Accesul la informație a crescut, autoritatea medicului nu a mai fost acceptată automat, iar decizia medicală a devenit mai individuală. Această schimbare a avut efecte pozitive, dar a creat și un spațiu în care informațiile corecte, experiențele personale și zvonurile circulă fără o delimitare clară.
Internetul și rețelele sociale au amplificat fenomenul. Afirmații retrase sau infirmate științific au continuat să fie distribuite, iar neîncrederea în autorități, industria farmaceutică și sistemul medical a fost transferată asupra vaccinurilor.
Pandemia de COVID-19 a accelerat această criză. Neîncrederea, dezinformarea și comunicarea publică inconsistentă au afectat nu doar acceptarea vaccinurilor noi, ci și percepția asupra unor vaccinuri pediatrice utilizate de decenii.
Nu orice copil nevaccinat are părinți antivacciniști
Explicația comodă este că scăderea vaccinării ar fi produsă exclusiv de propaganda antivaccin. Realitatea este mai complicată.
Unele familii refuză vaccinurile din convingere. Altele amână pentru că nu înțeleg calendarul, se tem de reacțiile adverse sau nu primesc răspunsuri clare de la personalul medical. Există și părinți care ar dori să își vaccineze copiii, dar locuiesc departe de un cabinet, nu au medic de familie sau nu pot reveni la consultațiile programate.
Cercetările realizate în comunități din România indică simultan probleme de încredere, acces, lipsa unor mementouri, dificultăți administrative și comunicare insuficientă. În comunitățile vulnerabile, un mediator sanitar care cunoaște familiile poate avea un efect mai mare decât o campanie națională de publicitate.
Această distincție contează. Un părinte care are întrebări nu trebuie tratat automat drept adversar al medicinei. În schimb, informațiile false trebuie corectate direct, iar riscurile reale ale bolilor nu trebuie minimalizate.
Întoarcerea rujeolei
Scăderea acoperirii vaccinale a readus în România o boală pe care programele naționale reușiseră să o controleze.
Între 2018 și 2024, acoperirea cu prima doză ROR a coborât de la 90% la 78%, iar acoperirea cu a doua doză de la 81% la 62%, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Pentru prevenirea epidemiilor de rujeolă este necesar un nivel de aproximativ 95% pentru ambele doze.
În 2024, România a raportat peste 25.000 de cazuri de rujeolă, cel mai ridicat nivel înregistrat în țară după 1993.
Cifrele arată cât de repede poate dispărea protecția colectivă. Vaccinurile nu au încetat să funcționeze. A slăbit însă sistemul care trebuie să le ducă de la depozit până la copil și să explice părinților de ce sunt necesare.
Din nou, medicina de proximitate
Istoria vaccinării din România începe cu medicul, funcționarul sau preotul care ajungea într-un sat și încerca să convingă oamenii să accepte „altoirea”. Două secole mai târziu, relația directă dintre pacient și personalul medical rămâne decisivă.
În 2025 și 2026, programe-pilot organizate în județele Brașov, Covasna și Timiș au pregătit medici de familie, asistenți și mediatori sanitari să discute mai clar și mai empatic despre vaccinare. În primul trimestru al anului 2026, acoperirea cu prima doză ROR a crescut în medie cu aproximativ 20 de puncte procentuale în județele implicate, comparativ cu august 2025. În Timiș, creșterea preliminară a ajuns la 25 de puncte procentuale.
Rezultatele sugerează că încrederea nu se reconstruiește doar prin ordine administrative sau campanii generale. Ea se construiește în cabinet, prin răspunsuri concrete, acces simplu și continuitatea relației dintre pacient și medic.
Părinții și adulții care au nelămuriri pot solicita vaccinare și consiliere pentru prevenție, pentru a clarifica dozele lipsă, contraindicațiile reale și recomandările aplicabile vârstei și istoricului medical. Un prim punct de orientare poate fi consultația la medicul de familie.
O istorie despre știință, dar și despre încredere
Istoria vaccinării în România nu este doar succesiunea unor descoperiri medicale. Este și istoria modului în care statul, medicii și comunitățile au negociat permanent relația dintre libertatea individuală și protecția colectivă.
În secolul al XIX-lea, autoritățile au răspuns epidemiilor prin carantină, obligație și vaccinare gratuită. În secolul XX, instituții precum Institutul Cantacuzino au permis României să producă vaccinuri și să organizeze programe naționale. În secolul XXI, principala provocare nu mai este doar obținerea vaccinului, ci menținerea încrederii și garantarea accesului.
Instrumentele s-au schimbat. Pana cu care era introdus vaccinul în braț a fost înlocuită de seringi sterile, registre electronice și calendare naționale. Întrebarea esențială a rămas însă aproape aceeași ca în 1803: în cine are suficientă încredere omul pentru a accepta o intervenție făcută astăzi împotriva unei boli pe care speră să nu o vadă niciodată?
Mai multe pentru tine...
