Carantină și „vaccinare”, din Antichitate
Apariția omului s-a însoțit de îngrijorări ale acestuia față de agresiunea unor factori, neconștientizați, externi ori atribuiți unor forțe supranaturale, care îi afectau starea „normală” de bine (sănătatea fiind definită abia peste milenii, într-un secol vecin cu cel al nostru), și implicit de preocupări, la început fanteziste, pentru vindecare și recăpătarea sănătății.
Medicina empirică era dominant preventivă, în baza unor observații (și acestea întâmplătoare), dar și, treptat, curativă, în măsura în care vindecătorul dobândea, prin uz, o anumită experiență și o anumită îndemânare. Cauterizarea unor plăgi cu piatră încinsă, de pildă, producea hemostază, dar avea și efect antiseptic. Iar folosirea a ceea ce natura punea la dispoziție, „preparate” de proveniență vegetală, animală, minerală sau telurică, ori a variatelor „fumigații” erau creditate fie cu rol preventiv, fie cu unul terapeutic.
Aceste măsuri se completau, nu rareori, cu practici magice, mistice ori de-a dreptul fanteziste, care – în subsidiar ‒ aveau și un suport psihologic, revelat târziu de specialiști. Ar fi greșit dacă am neglija un aspect mai greu de obiectivat: se pot da numeroase și interesante exemple din regnul animal care arată instincte profilactice și curative (reușite).
De-a lungul perioadelor definite istoric, „medicina” evolua, cel mai adesea marcând un oarecare progres. În Antichitate (Egipt), antisepsia plăgilor se realiza termic; observându-se evoluția unor boli contagioase, apăruse noțiunea de izolare fără să se știe de ce (etiologia) și cum anume e mai bine să se aplice metoda (carantina). Unele „cărți sfinte” prezentau respectarea unor reguli: baia frecventă, îngroparea morților, izolarea bolnavilor, igiena nașterii…
Chiar înainte de era creștină, chinezii ar fi „descoperit” și folosit variolizarea „prin pulverizarea intranazală a crustelor formate în cursul exantemului variolos”. Hipocrat (460-377 î.Hr.), „părintele medicinei”, a emis preceptul „Este mai ușor să previi decât să vindeci”; el a stabilit relația de cauzalitate între boli și unele obiceiuri nesanogene de nutriție, igienă, (in)activitate fizică, factori de mediu…
Medicina în epoca lui de l’Orme (1584-1678)
Trecând peste epoci istorice, în anii care i-au fost dați originalului medic francez de l’Orme, medicina, deși dispunea de învățăturile lui Hipocrat, Galen, Avicena și de un valoros aport arab în domeniu, a înregistrat un (temporar) regres.
Charles de l’Orme, gravură de secol XVII, opera lui Jacques Callot. Câţiva dintre pacienţii faimoşi ai lui de l’Orme au fost regele Henric al IV-lea, regele Ludovic al XIII-lea, cardinalul Jules Mazarin,
cancelarul Pierre Séguier
Totuși, puțin înaintea nașterii lui de l’Orme, Ambroise Paré, chirurgul și anatomistul francez, folosea deja, la 1540, ligatura arterelor în amputații, în locul cauterizărilor, și inventase instrumente chirurgicale. În 1543, Andreas Vesalius face disecții, descrie și desenează sistemele circulator și nervos, istoria medicinei considerându-l fondatorul anatomiei umane. La 1590, Janssen construiește primul microscop, prilej pentru Leeuwenhoek de a descrie foarte curând celulele sangvine și bacteriile. În 1628, Wiliam Harvey elaborează teoria circulației sangvine, arătând că inima este „pompa” care asigură distribuirea sângelui prin artere în organism: va fi considerat fondatorul fiziologiei moderne.
Thomas Bartholin descoperă sistemul limfatic și inovează anestezia prin refrigerare. În 1644, Thomas Willis descrie o parte a sistemului vascular al creierului, evidențiind „poligonul” vascular care-i va purta numele (sistemul principal de irigare a creierului, principalul responsabil pentru irigarea sangvină cerebrală).
În 1666, medicul englez Thomas Sydenham publică prima sa carte, Methodus curandi febres. Este supranumit părintele medicinei engleze, fiind celebru pentru observațiile sale epidemiologice și descrierile amănunțite ale malariei, scarlatinei, pojarului, pestei bubonice, hidropiziei. Edward Jenner, chiar dacă era medic de țară, fără posibilități de cercetare, dezvoltă metoda vaccinării împotriva variolei. El a observat că inocularea cu variolă a taurinelor conduce la protecție împotriva variolei, boală care, de-a lungul secolelor, chiar comparativ cu marile molime împotriva cărora nu exista vaccin, a ucis milioane de oameni.
Fragmentul face parte din articolul „Charles de l’Orme și medicina în vremea lui Molière”, publicat în numărul 239 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe paydemic.com.
