Stalin, Armata Roșie și dotarea unei divizii de infanterie în iunie 1941
S-a realizat de-a lungul deceniilor de cercetări istorice imaginea unor trupe sovietice slab înzestrate în ceea ce privește armamentul și nici militarii nu erau instruiți suficient de bine. Nu puteau face față Wehrmachtului la 22 iunie 1941, mai ales că Iosif Stalin n-a fost de acord cu sporirea efectivelor recrutate și nici industria nu era trecută pe picior de război.
Mareșalul G. K. Jukov, care era admirat de Stalin pentru brutalitate, a scris o carte de memorii în care a prezentat organizarea unei divizii complete de infanterie, mare unitate militară ce era concepută să realizeze sisteme defensive sau să treacă la atac în orice fel de teren. Comandantul sovietic a notat negru pe alb că au fost distribuite câte 78 de tunuri de câmp de diferite calibre, cele de 122 și 152,4 mm fiind net superioare celor ce existau în dotarea germanilor.
Se adăugau 66 de aruncătoare de calibrele 82 și 120 mm, ideale pentru executarea tirului indirect asupra țintelor adăpostite în tranșee sau după obstacole. Militarii germani și cei români nici nu visau la o gură de foc de calibrul 120 mm pentru luptele apropiate și a trebuit să se treacă la copierea modelului la Reșița pentru a se putea face față unui inamic din ce în ce mai numeros.
Luptătorii sovietici erau sprijiniți și de 54 de tunuri antitanc de calibrul 45 mm și acestea puteau fi cunoscute de spionajul german încă din 1936. Aveau proiectilele capabile să străpungă orice blindaj existent în iunie 1941 și cele explozive erau utile în combaterea infanteriei inamice. Au fost deosebit de utile în câmp tactic și armele de captură au fost întoarse împotriva inamicului până la sfârșitul ostilităților.
Arma de bază a infanteriei în lupta cu coloșii metalici era tunul antitanc de calibrul 37 mm, cel ce putea să fie utilizat și împotriva batalioanelor de asalt prin efectul proiectilelor ce erau echivalente cu o grenadă. Gura de foc putea să fie periculoasă împotriva blindatelor ușoare, dar era complet uzată moral în cazul luptei cu carele de tip T-34 sau T-28. Chiar și un T-26 ecranat cu plăci din oțel putea să fie invincibil la loviturile directe.
Tunul sovietic de calibrul 45 mm era revoluționar în raport cu ceea ce aveau militarii germani, piesele de calibrul 50 mm fiind prea puține pentru acoperirea frontului vast. Regimentele au avut rândurile rărite tocmai din cauza slabei dotări cu armament strict specializat în vânarea carelor blindate. Se zicea, după ideile aparatului de propagandă, că poporul german era de rasă ariană și partidul nazist reprezenta elita etniei superioare. În realitate, conducătorii au reușit performanța să producă tunul depășit de calibrul 37 mm și după începere campaniei din Rusia și, mai grav, arma a continuat să fie utilizată.
Mareșalul sovietic nici n-a mai amintit aruncătoarele de mine de calibrul 50 mm, cele ce erau perfecte pentru luptele foarte apropiate. Mitralierele și alte arme automate din structura diviziei erau prea banale pentru a mai merita să fie descrise într-o carte ce deja dobândea dimensiuni exagerate pentru un volum de memorii. Cartușele de calibrul 7,62 mm fuseseră verificate în prima conflagrație mondială și îmbunătățite în timp pentru a nu exista rateuri în funcționare.
Divizia de infanterie mai dispunea de un mic secret: tancurile. Teoretic, fiecare mare unitate urma să includă 16 tancuri ușoare ce puteau ataca țintele cu ajutorul mitralierelor sau a unui tun mic. Erau utile pentru trecerea peste cursuri de apă deoarece construcția corpului le făcea amfibii. Puterea de foc mobilă a trupei era asigurată de cele 13 autoblindate ce puteau fi din modelele dotate cu tunuri de calibrul 45 mm. Unele divizii aveau chiar batalioane de tancuri T-26 în vederea creșterii puterii de foc.
Iosif Vissarionovici Stalin nu era îngrijorat de situația concentrărilor de trupe de la granița vestică a Uniunii Sovietice din moment ce diviziile de infanterie erau suprasaturate cu armament de artilerie. Wehrmachtul avea prea puține resurse și Moscova se aștepta la mai multe transporturi de tehnică militară. Ofensiva din 22 iunie 1941 a demonstrat că o trupă hotărâtă poate să dea peste cap diviziile numeroase și care aveau comandanți ce așteptau mereu ordine de la Moscova.
A funcționat din plin și acoperirea aeriană în primele luni de lupte, aparatele din cadrul Luftwaffe reușind să distrugă divizii întregi de bombardiere și avioane de atac la sol. Trupele de infanterie au rămas astfel descoperite și nici nu puteau avea informații de la aparatele de recunoaștere. Cum tancurile germane puteau realiza manevre de învăluire a centrelor de rezistență, unitățile sovietice au început să se dizolve și au fost deschise largi breșe în dispozitivul inamic, nici măcar fortificațiile de pe Linia Stalin nefiind capabile să oprească valurile ce se revărsau spre est.
Foto sus: Afiș sovietic de propagandă (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
