Armata Roșie în iunie 1941 sau adevărata putere militară de pe Frontul de Est
Al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939 și operațiunile militare au evoluat în mod surprinzător și pentru specialiști. Orice om care deschide o carte de Istorie contemporană poate să afle că la 22 iunie 1941 s-a produs un atac prin surprindere asupra trupelor sovietice, cele ce erau puțin numeroase, slab înzestrate și prost instruite.
Totul ar fi plecat de la Iosif Vissarionovici Stalin, cel care n-a vrut să mobilizeze economia și trupele pentru a respinge invazia germană. Se zice că avea încredere în cuvântul lui Adolf Hitler din 23 august 1939. Este ciudat că liderul de la Kremlin avea încredere în cuvântul unui inamic, trupele germane luptaseră în Spania împotriva comuniștilor, și nu dădea importanță rapoartelor oferite de serviciile de cercetare și spionaj.
Datele oferite în cartea de memorii a mareșalului G. K. Jukov arată o situație complet diferită și acum presupunem că datele sunt corecte. Nici nu contează dacă au fost sau nu micșorate astfel încât să pară că trupele comuniste erau dezarmate. Artileria era considerată de Stalin noul Dumnezeu pe câmpul de luptă și erau disponibile circa 35.000 de tunuri și aruncătoare de mine.
Au fost omise din calcule aruncătoarele de mine de calibrul 50 mm, cele ce erau considerate prea mici pentru un război atât de mare. Micile jucării militare erau suficient de puternice pentru a neutraliza mitralierele sau pentru a lansa o ploaie de bombe împotriva unor trupe trimise la asalt. Autorul nu precizează câte erau de la calibrul 120 mm în sus, adică acele guri de foc care ar fi putut să zdrobească orice tentativă germană de asalt. Au fost amestecate două categorii de armament pentru a se da impresia de putere de foc redusă, dar tunurile săracului puteau să fie chiar mai periculoase decât clasicele piese de artilerie.
Cum autorul știa că orice cititor obișnuit nu acordă importanță detaliilor, n-a mai scris ceva despre faptul că tunurile și aruncătoarele de mine erau greu de transportat datorită masei sporite și că lungi trenuri militare deplasaseră gurile de foc spre vest. Mai mult. Aceste sisteme de artilerie nu veneau singure. Erau însoțite de munți de muniții și numai rația unui tun putea să fie de zeci de lovituri pe zi.
Proiectilele erau transportate în condiții speciale, umezeala fiind un inamic de moarte al dispozitivelor militare. Nu era de glumit cu agenții poliției politice dacă se strica un lot de muniție. Tunul și proiectilele reprezentau doar o parte a transporturilor necesare artileriei. Piesele grele erau tractate de mijloace motorizate de mare putere și care aveau nevoie de combustibil din belșug. Se mai folosea și tracțiunea hipo la tunurile ușoare. Camioanele erau necesare la deplasarea proiectilelor și a combustibilului în câmp tactic.
Tunurile tractate erau însă lente și mai plăcute lui Stalin erau tancurile de toate tipurile. Au fost trimise spre vest 1.800 de exemplare din categoriile medii și grele, ceea ce ar fi însemnat nouă divizii complete. Acestea nu luptau singure și erau sprijinite de mașinile definite drept ușoare. Tactica sovietică , la fel și cea germană, consta în trimiterea de detașamente de blindate de tip T-34 să întărească marile unități cuirasate și astfel eficacitatea tancurilor zise în alte părți învechite sporea. Se precizează că erau ușoare și cu motoresurse limitate, ceea ce înseamnă că oricând se puteau defecta.
Forțele germane nu aveau un tanc care să se compare cu T-34
Experiența războiului a demonstrat cu BT-7 și T-26 au putut susține luptele timp îndelungat cu reviziile stabilite de regulamente. Militarii finlandezi, cei ce reușiseră să captureze exemplare de T-26 încă din 1939, le-au păstrat mult după încetarea ostilităților deoarece erau simple, ușor de folosit și, foarte important, nu consumau mult combustibil. Silueta mică permitea o camuflare rapidă și puterea de foc era satisfăcătoare în luptele împotriva infanteriei. Urmau să fie sprijinite din aer de peste 1.500 de aparate noi și destul de multe de tip vechi. Autorul memoriilor, textul arată că au fost mai multe persoane care au scris materialul, a fost deosebit de preocupat să găsească formulări din care să rezulte că n-a existat o pregătire serioasă de război.
Problema este că forțele germane de la frontiera vestică a Uniunii Sovietice nu aveau un tanc care să se compare cu T-34 în ceea ce privește dimensiunile și puterea de foc. KV-1 era o mașină ce părea că vine din viitor și poate lăsa de dorit la capitolul finisare, dar aspectul acesta era nesemnificativ pentru Stalin, cel ce cerea mereu cantitate în termen cât mai scurt. Militarii germani au fost șocați de surprizele staliniste, dar proiectanții n-au reușit să asambleze ceva care să se ridice la valoarea blindatului sovietic în ceea ce privește calitatea concepției și simplitatea mașinii. Artileria sovietică era supărător de puternică și militarii germani s-au putut convinge după 22 iunie 1941 că bateriile rusești puteau să execute un foc devastator dacă erau bine instalate în poziții și inamicul nu reușea să realizeze flancarea.
Armata Roșie era dispusă în poziții din care să plece la ofensivă și apărarea a fost neglijată, ceea ce a oferit o oportunitate diviziilor germane pentru pătrunderea în adâncimea teritoriului sovietic. Un adevărat fluviu de mașini, armament și oameni se deplasa spre vest pentru a forma o uriașă masă de atac, dar valul ucigător nu s-a putut forma la timp și astfel Wehrmachtul a obținut cele mai mari victorii din istoria contemporană cu forțe inferioare din punct de vedere al înzestrării. Capturarea tehnicii sovietice a fost esențială pentru ducerea mai departe a ostilităților militare.
Foto sus: Soldați germani capturați de Armata Roșie în apropierea satului Vitovka din sudul Ucrainei, în 1941 (© Anatoliy Garanin / RIA Novosti / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
