Zestrea, indicator al valorii sociale a femeii în satul românesc tradițional
În ritualul tradițional al nunții există o secvență ritualică maxim încărcată de simboluri, anume plimbarea miresei cu alaiul nupțial prin sat, cu carul încărcat cu zestre, acesta fiind punctul culminant dintr-o înlănțuire de secvențe care compun scenariul nunții, moment de maximă recunoaștere și apreciere a fetei proaspăt căsătorite, prin prisma calităților sale, hărnicia și creativitatea.
Astfel, în ziua nunții, mireasa părăsește locuința plimbându-se prin întregul sat cu zestrea, care consta în țesături, scoarțe și covoare, ștergare, piese de port lucrate la șezătoare sau în intimitatea odăilor casei, de către fata care își transpunea în creația sa tot simțul creativ, estetic, întreaga măiestrie a artei de a țese și a broda. În schimb, exista și partea din zestre pe care fata o primea sub forma unor bunuri, de regulă mobile, care alături de lucrurile care atestau priceperea fetei într-ale țesutului, constituiau zestrea stipulată în acte juridice, precum foile de zestre, care deveneau astfel repere de încadrare socială a fetelor de măritat, scrie Muzeul Olteniei, pe pagina de Facebook a instituției.
În toate înscrisurile care legiferau dreptul femeii la moștenire sau la zestre se pune accent pe averea și nu pe valoarea sa individuală, femeia fiind substituită la un moment dat cu foaia de zestre.
În Evul Mediu, ea nu exista fără zestre, dar divorțul atrăgea după sine înapoierea zestrei soției în bunăstare. Bărbatul, ca entitate juridică, devenea gestionarul averii soției, iar fără o descendență valoroasă și fără o alianță profitabilă, era sortit unei existențe nedefinite.
Pravilniceasca Condică legifera la 1780 valoarea femeii care, prin căsătorie, nu asigura doar un transfer de bunuri, ci și de onoare, cinste, statut pentru întreg neamul din care descinde: „unii frați (...) să aibă netăgăduită datorie când vor mărita pe surorile lor, să le mărite cu știrea rudelor lor celor mai de cinste și cu știrea arhiereului locului pentru ca să nu se întâmple ca unii din scumpete și alții din neavere să dea pe surorile lor pe la bărbați de necinste sau de neam prost”. Pravilele Evului Mediu precizau totodată că, în absența copiilor, bărbatul moștenea, în urma unui eventual divorț, „așternutul patului și calul de ginere”.
În dreptul cutumiar românesc un loc însemnat era ocupat de zestrea sau dota fetelor de măritat, iar clasa feudală practica în mod curent sistemul înzestrării fetelor. Etapele căsătoriei, dar mai ales logodna au avut și o importanță economică. După dreptul canonic ortodox și după pravile, logodna nu avea numai valențe religioase, dar căpătase și valoare juridică, dacă respecta etapele: arvuna, schimbul de inele sau legături cruciș, sărutarea tinerilor.
Logodna devenea legătură de nedesfăcut prin înfăptuirea ceremoniei religioase și era totodată prilej de negociere a foii de zestre.
După acceptarea zestrei și a actului dotal se stabilea data logodnei. În documentele vremii sunt amintite darurile primite de fată de la logodnic.
Este diferență între darurile de logodnă care se numesc „daruri de dinaintea nunții” și cele de la nuntă.
Dacă se rupea logodna, simbolul acestei rupturi era restituirea foii de zestre. În cazurile de desfacere a logodnei, vinovatul era obligat, conform pravilei și cutumei, să restituie darurile de logodnă și darurile și bunurile oferite până la nuntă, precum și inelul de logodnă. Darurile erau prevăzute în foaia de zestre, fie că era vorba de zestrea unei fete de boier, de negustor sau de țăran.
În foaia de zestre erau trecute nu doar zestrea primită de mireasă de la părinți, ci și darurile pe care aceasta le făcea socrilor, cumnaților, nașilor în timpul desfășurării nunții la casa părinților mirelui. Deși aceste daruri se împărțeau conform unui ritual, după căsătorie ele căpătau semnificație juridică, deoarece se împărțeau conform pravilei „după obiceiu, jumătate să să socotească ale bărbatului și jumătate ale soției”.
La căsătorie, femeia era proprietara absolută a zestrei primite, urmând să rămână proprietara acesteia și dacă cei doi soți se despărțeau. În timpul căsniciei, bărbatul se ocupa de gestionarea bunurilor primite ca zestre de către soție, administrându-le și punându-le în valoare.
În sec. al XVII-lea, textele amintite apar în Pravila mică de la Govora (1640). Nici un alt motiv de divorț nu implica pierderea zestrei de către femeie, ci aceasta rămânea în posesia bunurilor primite la nuntă și a zestrei, indiferent dacă se recăsătorea sau se întorcea în casa părintească.
Îndreptarea legii, glava 265, obliga bărbatul să-și asume restituirea zestrei, indiferent care îi era situația materială: „Bărbatul de va hi și sărac, zestrea care au luat o plătește”. Importanța zestrei din perspectiva socială și economică a generat percepții adânci în viața satului tradițional, valențele ritualice estompându-se cu trecerea timpului.
Raportat la începutul secolului XX până după al Doilea Război Mondial, zestrea a constituit principalul mecanism de legitimare socială a femeii și de transmitere a patrimoniului familial în satul tradițional românesc.
Material documentar realizat de dr. Roxana Deca, muzeograf - Secția de Etnografie, Muzeul Olteniei.
Bibliografie selectivă:
Constanța Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic, Editura Humanitas, București, 2004;
Mihaela Grancea, Relațiile călătorilor străini despre statutul femeii în familia tradițională românească din secolul al XVIII-lea, în Caiete de antropologie istorică, Familie și moralitate – studii de gen în Europa Central Sud-Estică, anul II, nr. 1(3), 2003;
Ștefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc – antologie de texte 1838-1929,Editura Polirom, București, 2002
Mai multe pentru tine...
