Harta provinciilor romane de la Dunărea mijlocie și de jos

Dacia romană, o provincie puternic militarizată

Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi de la vest de Dacia şi sarmaţii roxolani de la est de aceasta.

Totodată, Dacia era menită de a constitui un pandant pentru provincia Pannonia şi de a deveni braţul de est al „cleştelui” format de aceste două provincii şi de Moesia Superior la sud, în supravegherea Câmpiei Tisei.

Zona Tisei, inclusiv ceea ce astăzi este Banatul de câmpie, nu a fost ocupată de romani din mai multe motive: era teritoriul locuit de sarmaţii iazigi, care erau aliaţi ai romanilor şi au ajutat, de exemplu, activ la înfrângerea Daciei lui Decebal, dar şi pentru că era o zonă de câmpie joasă, dominată de mlaştini, ceea ce o făcea neatrăgătoare pentru Imperiul Roman.

Vin în Dacia: contingente de arcaşi palmireni şi de mauri

Sistemul de aşezare a trupelor romane în provincie a suferit unele modificări de-a lungul existenţei Daciei romane. Pe lângă modificările din administraţia Daciei romane, au existat, sub unii sau alţii dintre împăraţi, şi abandonări ale unor castre şi construirea altora, transferuri de trupe dinspre Dacia spre alte provincii, dar mai ales transferuri din alte provincii spre Dacia.

Odată cu domnia împăratului Hadrian (117-138), în Dacia a fost adus din provincia Siria un contingent de arcaşi palmireni (Palmyreni sagittarii ex Syria), consemnat de diplome militare din anii 120 şi 126. Motivul aducerii lor a fost războiul purtat de romani cu sarmaţii iazigi care se revoltaseră între anii 117-119, război în care au fost implicate şi unităţi militare din provincia Dacia.

Ulterior, sub împăratul Antoninus Pius (138-161), aceşti palmireni au fost organizaţi în mai mulţi numeri (numeri Palmyrenorum) şi repartizaţi în zona şi pe graniţa de vest a Daciei (Porolissum/Moigrad, poate Optatiana/Sutoru, Tibiscum/Jupa), fiind pe bună dreptate consideraţi eficienţi într-un eventual nou conflict cu iazigii.

Călăreţ maur, echipat şi înarmat după felul de a lupta al acestor africani (Ilustrație de Cătălin Drăghici)
Călăreţ maur, echipat şi înarmat după felul de a lupta al acestor africani (© Cătălin Drăghici)

Alţi soldaţi nou-veniţi au fost maurii, sosiţi în Dacia iniţial în forma unui contingent de Mauri gentiles („neamuri de mauri”) tot în timpul lui Antoninus Pius, fiind recrutaţi obligatoriu în urma înfrângerii maurilor în lupte avute cu romanii. Aceşti nord-africani au fost organizaţi, după o perioadă de instrucţie, ca numeri de mauri (numeri Maurorum) şi repartizaţi în cea mai mare parte tot în zona de vest a Daciei (Tibiscum/Jupa, Micia/Veţel, Optatiana/Sutor), fiind şi ei arcaşi călare, adică un mod de luptă asemănător cu cel al iazigilor.

Tot în această perioadă a avut loc transformarea organizatorică în numeri a exploratores Germaniciani de la Orăştioara de Sus şi a pedites Britanniciani de la Cigmău, deşi aceştia nu erau dintr-un popor anume, ca palmirenii sau maurii, ci pentru că erau trupe de un tip special care până acum nu avuseseră o formă de organizare clar definită.

Apărare: unităţi auxiliare pe graniţa de vest, legiunea a V-a Macedonica, ridicarea unor valuri de pământ

Desigur că nu doar trupe speciale au fost transferate către Dacia, ci şi trupe auxiliare regulate, ale şi cohorte. În acest context, o mare atenţie a fost acordată de Hadrian şi Antoninus Pius tot graniţei de vest a Daciei romane, unde pericolul potenţial dinspre iazigi părea să fie cel mai de temut.

Astfel au fost aduse unităţi auxiliare – preponderent din Pannonia – în anumite castre de pe graniţa de vest: Tibiscum/Jupa, Micia/Veţel, Resculum/Bologa şi Porolissum/Moigrad, care au devenit centre militare considerabile cu câte două (la Resculum/Bologa) respectiv câte trei unităţi militare, dintre care câte un numerus, la Tibiscum/Jupa, Micia/Veţel şi Porolissum/Moigrad. Toate acestea au fost menite să compenseze plecarea legiunii a IV-a Flavia Felix din sud-vestul Daciei şi abandonarea liniei de castre de la sud de Berzobis/Berzovia.

Nu doar trupe auxiliare au fost adăugate la armata Daciei romane, ci şi încă o legiune, a V-a Macedonica, adusă din Moesia Inferior (aproximativ Bulgaria şi Dobrogea de azi). Contextul venirii acestei legiuni în Dacia în anul 168, şi care s-a stabilit în castrul de la Potaissa/Turda, au fost aşa-numitele războaie marcomanice, un lung şi greu conflict al romanilor cu popoarele vecine de la Dunărea Mijlocie şi de Jos, care a durat între 166-180 şi în care a fost implicată şi Dacia romană.

Arcaş din Palmyra, Siria, în echipamentul tradiţional al poporului său (Ilustrație de Cătălin Drăghici)
Arcaş din Palmyra, Siria, în echipamentul tradiţional al poporului său (© Cătălin Drăghici)

După anul 180, modificările în structura armatei romane din Dacia au fost minore. Astfel, pentru această perioadă se estimează că numărul total al soldaţilor romani din Dacia a putut fi de 40.000-45.000 de oameni, ceea însemna aproximativ 10% din întreaga armată a Imperiului Roman, acest lucru într-o provincie care nu atingea nici pe departe acest procent ca suprafaţă din suprafaţa totală a Imperiului.

De-a lungul unor porţiuni de graniţă ale Imperiului Roman au fost ridicate – pe lângă castre legate între ele de drumuri (atât castrele, cât şi drumurile erau construite de către militari) – şi unele bariere continue, cum a fost Zidul lui Hadrian pe graniţa de nord a Britanniei romane, zidul ridicat de-a lungul graniţei nordice a provinciei Raetia (aproximativ sud-estul Germaniei şi Elveţia de azi) sau valul de pământ cu şanţ şi palisadă din lemn de-a lungul graniţei Germaniei Superior din timpul lui Antoninus Pius.

Asemenea construcţii au fost ridicate şi la unele părţi de graniţă ale Daciei romane, dar pe distanţe mai scurte: o porţiune de graniţă, iniţial cu val de pământ şi şanţ, apoi cu zid din piatră în zona marelui centru militar de la Porolissum/Moigrad şi o porţiune din graniţa din estul Olteniei de azi (numită convenţional „limes Transalutanus”, adică „de dincolo de Olt”), unde a fost ridicat un val de pământ cu şanţ în faţă. Pe de altă parte, nu este clar dacă unul (sau mai multe) din valurile de pământ artificiale din Banatul de azi au vreo legătură cu provincia romană Dacia sau nu.

Model de viaţă romană

Armata romană din provincia Dacia, cu o prezenţă masivă, după cum s-a văzut mai sus, a jucat un rol important în provincie din mai multe puncte de vedere. Desigur, rolul principal a fost de a asigura stăpânirea romană asupra teritoriului şi controlul roman asupra popoarelor vecine, neînglobate în provincia administrată direct de Imperiul Roman. Apoi, rolul de protecţie a provinciei faţă de inamicii externi a fost şi el unul crucial.

Dar pe lângă aceste funcţii, armata a fost un constructor de drumuri şi de fortificaţii, de amfiteatre pe lângă unele castre şi de alte clădiri şi structuri. În plus, soldaţii, cu solda lor primită relativ regulat, au constituit un factor economic de influx de monedă în provincie şi de consumator de mărfuri.

Nu în ultimul rând, armata a fost şi un model de viaţă romană pentru populaţia neromană din Dacia, în primul rând pentru locuitorii aşezărilor civile care s-au înfiripat pe lângă orice fortificaţie, fie ea legionară (caz în care aşezarea era denumită canabe/canabae) sau auxiliară (caz în care era un vicus militar/vicus militaris). Chiar dacă acest model era unul de viaţă cazonă, zecile de mii de soldaţi vorbitori de limba latină şi exponenţi ai unui mod de viaţă roman au contribuit la romanizarea acestei provincii.

Acest text este un fragment din articolul „Armata romană din provincia Dacia” publicat în numărul 32 al revistei Historia Special, disponibil în format digital, pe platforma paydemic.com.

historia ro Historia Special, nr  32, Septembrie 2020	 jpeg
Cumpără acum!