Arhitectura tradițională a Olteniei la începutul secolului trecut
În Arhiva fotografică a Secției de Etnografie a Muzeului Olteniei Craiova există o multitudine de imagini reprezentative pentru arhitectura țărănească, una dintre cele mai autentice forme de exprimare a culturii tradiționale românești, reflectând modul în care comunitățile rurale au valorificat resursele naturale, experiența acumulată și sistemul lor de credințe pentru a crea un habitat adaptat mediului și nevoilor cotidiene.
Documentată arheologic încă din neolitic, locuința umană - construită din lemn și-a diversificat soluțiile de concretizare a formelor, și-a sporit volumele și și-a îmbunătățit planul arhitectural concomitent cu înflorirea civilizației daco-getice și pe durata stăpânirii romane în Dacia, a rămas forma fundamentală de adăpost uman românesc pe durata migrațiilor și în tot cursul epocii feudale, iar în zonele montane, submontane și deluroase ale țării și-a prelungit existența până în prezent, deținând încă o proporție însemnată în raport cu casele înălțate din alte materiale, scrie Muzeul Olteniei, pe pagina de Facebook a instituției.
Conservarea atât de îndelungată a casei de lemn – bineînțeles cu transformările operate mai ales în planul arhitectural, în volume, linii și forme, dar fără a viza esența tipului arhitectural – reprezintă și ea o dovadă a continuității, a evoluției firești a românilor în limitele aceluiași teritoriu.
Casele de lemn oltenești aveau pretutindeni patru „tălpi”, două longitudinale și două transversale, care constau din trunchiuri groase de copac (de obicei, stejar), așezate deseori direct pe pământ, care aveau la capete tăieturi adânci, numite „cheotori”.
Altele aveau capetele fixate pe butuci sau furci, iar altele erau dispuse în formă de ramă pe o fundație obținută prin alăturarea unor pari între care se punea pământ („țărcălău”) sau din cărămidă sau bolovani de piatră culeși din malurile pâraielor, așezați unii peste alții și „împielmați” cu pământ smolnițos sau cu mortar.
Sub talpa casei, de obicei în locul unde se intra în casă, se așeza capul unei vietăți sacrificate, altfel, în virtutea unei străvechi credințe precreștine, casa nouă ar fi cerut moartea unui membru al familiei.
Peste tălpi se înălțau pereții fie din tulpini de brad, stejar sau fag, care se foloseau rotunde și necioplite, fie din bârne late și groase, obținute prin spintecare sau cioplire. Ele se așezau orizontal – cunună peste cunună - și se încheiau la capete prin crestături rotunde, prin crestături drepte sau trapezoidale, cărora li se spunea cheotori în coadă de rândunică, în frânghie ori nemțești.
Încă din secolul al XIX-lea, pereții din bârne se cercuiau cu cercuri de salcie, plop, fag sau brad, și se tencuiau cu lut. În vederea înălțării acoperișului, peste ultimele rânduri de bârne orizontale se puneau legăturile casei unite prin grinzi dispuse transversal, legătura din fața casei numindu-se cunună sau fruntar. Paralel cu legăturile longitudinale, pe mijlocul casei se fixa grinda (meșter) care era masivă și avea rolul de a împiedica curbarea grinzilor transversale din cauza greutății produselor care se depozitau în podul casei.
Osatura acoperișului consta din căpriori ale căror capete de jos se crestau pe fața inferioară, se îmbucau cu cosoroaba sau argeaua și, pentru evitarea deplasării se prindeau în cuie de lemn care în Oltenia se numeau „măsele”. Precumpăneau acoperișurile în patru ape, în Dolj și Olt, cele în două ape se întâlneau mai ales la „acareturi” – construcțiile secundare.
Deoarece casa țărănească nu constituia un simplu adăpost, ci și un spațiu încărcat de semnificații simbolice, sociale și spirituale, aceasta reprezenta, mai mult decât oricare altă piesă a gospodăriei, expresia și măsura fundamentală a vredniciei, a chibzuinței, a puterii economice, a poziției sociale. În cadrul vetrei sătești, casa era clădită în spații a căror sacralitate fusese atestată, avându-se în vedere înscrierea casei în ambianța arhitectonică a gospodăriei, orientată spre soare, cu fața spre sud, toate aceste condiționări fiind dictate de tradiția consfințită de derularea timpului.
Arhitectura țărănească rămâne un document etnografic și istoric care sintetizează experiența tehnică, sensibilitatea artistică și spiritualitatea comunităților tradiționale, constituind un reper fundamental pentru înțelegerea identității culturale naționale.
Material documentar realizat de: drd. Teodor Ion Surlin, bibliograf - Secția de Etnografie, Muzeul Olteniei
Bibliografie selectivă:
Gheorghe Focșa, Elemente decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiova, București, 1957.
Vladimir Dumitrescu, Arta preistorică în România, București, Edit. Meridiane, 1974.
Mai multe pentru tine...
