Armamentul performant trimis de Germania în România, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Hitler a preferat să nu înarmeze armata română în Al Doilea Război Mondial din cauză că nu dorea să strice echilibrul de forțe cu Ungaria. Această afirmație se află într-o carte destul de voluminoasă din anul 2020 despre colaborarea Germaniei cu România în Al Doilea Război Mondial. Au fost prezentate și motive, Berlinul dorind să păstreze echilibrul între România și Ungaria în vederea asigurării flancului sudic împotriva Uniunii Sovietice. Aceasta ar fi o cucerire de vârf a istoriografiei românești de după 1989, cea care a moștenit ceva teze și din lumea comunistă. Aparatul de propagandă a lăsat o moștenire solidă și un fel de temniță a gândirii valoroase, științifice.
Au fost publicate dare despre ceea ce au livrat autoritățile germane până la 1 iunie 1941 și informațiile erau disponibile încă din 1999. Există acum imprimat tabelul cu armament pe o pagină și cea de alături conține uimitoarea concluzie. Orice om greșește, dar nu pot fi lansate astfel de interpretări. Au fost expediate 669 de tunuri antitanc de calibrul 37 mm, ceva asemănător fiind modelul ce se afla în dotarea trupelor Wehrmachtului. Artileria anticar și de însoțire a infanteriei în prima linie era astfel revoluționată din punct de vedere cantitativ. Putea să facă față blindatelor ușoare din seriile T-26 și BT. Totalul tunurilor expediate deja la 1 iunie 1941 ajungea la 1.300 de piese de diferite tipuri și cu diferite destinații. Era o infuzie de armament cum nu se mai pomenise în istorie în vreme de război.
Tunurile antitanc preluate din Polonia erau realizate după licență Bofors și firma suedeză era renumită drept un producător de arme de calitate. Mai mult. Tehnica de captură fusese verificată chiar pe renumitele Panzere în septembrie 1939 și acestea nu trecuseră testul de calitate. Numai superioritatea numerică zdrobitoare și ajutorul sovietic au permis Berlinului să obțină o victorie rapidă. Piesele de artilerie aveau o masă de doar 370 kg și erau în stare să scoată din luptă orice blindat ușor al timpului. În plus, era capabil să lupte cu infanteria și cu infamele mitraliere. A rămas în acest rol până la sfârșitul ostilităților. Autorii români au publicat datele despre numărul de țevi, dar au omis să scrie ceva și despre muniție.
Istoricii epocii comuniste sau de ocupație ideologică au fost șocați de ceea ce se întâmplase în perioada 1939 – 1941. Germania a făcut o nouă armată a României și trupele sovietice au reușit după 23 august 1944 să fie deosebit de brutale cu militarii și cu civilii. Armamentul a fost luat drept trofeu de război sau a fost trimis la topit. S-a scris atunci că n-a fost sprijin german doar pentru a se acoperi faptele diviziilor bolșevice în curs de extindere a lagărului comunist, cel în care popoarele nu doreau să intre de bunăvoie. Era necesar să fie zdrobite personalitățile, să dispară valorile intelectuale și să se formeze mase amorfe, cele care urmau să fie trimise să piară pentru victoria unei ideologii ce nici măcar nu era înțeleasă de mulțimi și reprezenta fanteziile unui dictator pe marginea ideilor promovate de un oarecare gânditor german de origine iudaică.
Oare cât timp va trece până când se va recunoaște că Germania a fost principalul furnizor de armament al României și, chiar dacă provenea din capturi, era de calitate superioară și permitea sporirea efectivelor militare dotate modern? Regimul politic de la Berlin era odios și criminal, dar a livrat ceva pentru mărfurile românești importate. Acesta a fost adevărul.
Au fost trimise și tunuri antiaeriene din belșug și nu se poate scrie că gurile de foc de calibrul 37 mm nu reprezentau o amenințare pentru orice aparat de zbor ce avea vreun pilot prea îndrăzneț. Istoricii români au găsit și aici de ce au fost expediate: serveau intereselor Germaniei de ocrotire a rafinăriilor. Tunurile antiaeriene proveneau de la firma Rheinmetall și erau în număr de 124. Trebuie să fie remarcată infuzia serioasă de guri de foc chiar de producție germană, dar autorii au trecut cu vederea această dotare ce nu era potrivită cu teoriile elaborate prin birouri confortabile. Chiar dacă ambele tipuri de tunuri aveau același calibru, diferențele erau colosale. Tunul antitanc era proiectat să fie ușor de camuflat și de manevrabil. Varianta antiaeriană trebuia să trimită un proiectil în cât mai scurt timp împotriva unui adversar de temut: gravitația. Masa armei ajungea la 1,55 tone și implica o construcție specială. Tirul antiaerian implica și aparatură optică adecvată.
Din păcate, în istoriografie sunt menținute prea multe teorii cu origini politice și care n-au avut pic de legătură cu realitatea. Unii autori preferă să cosmetizeze idei vechi pentru a avea o operă voluminoasă. Stalin a spus că și cantitatea este o calitate în sine și ideea se aplică din plin. Trebuie ca mintea istoricilor să se elibereze de sub povara trecutul politic și să se înțeleagă că 1.300 de tunuri, amintite în documentele publicate sub formă de tabel, sunt mult mai multe decât cele 286 trimise de Antanta în Primul Război Mondial. Trebuie să fie clar că Germania a înarmat partea română cu tehnică militară la care nici n-ar fi visat conducerea de la București în condițiile strategice existente după 1 septembrie 1939. Ura dintre cele două națiuni a fost provocată de ideologia nazistă și de Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Interesant este de precizat că Al Treilea Reich a utilizat o parte a armamentului strâns după încetarea ostilităților în vederea înzestrării trupelor din interior sau din sectoare secundare de front. Wehrmachtul nu era chiar atât de bine dotat cum se vede prin filmele de propagandă sau lasă unii istorici să se înțeleagă. A folosit tehnică de captură și n-a fost vreo problemă. Armamentul performant era trimis pe Frontul de Est și în alte zone, chiar în celebrul Zid al Atlanticului, au fost trimise toate gurile de foc strânse de prin depozitele inamicilor. Au fost utilizate din plin și armele deosebit de vechi și păstrate prin propriile depozite. Este greu de crezut cum a fost posibil ca autorii de cărți să formuleze astfel de teze despre lipsa de interes a Germaniei pentru înzestrarea aliatului român cu tehnică de luptă de calitate.
Berlinul a avut la dispoziție tunurile de captură și astfel a putut să livreze rapid o cantitate deosebită. S-ar putea să fie ceva fără egal din punct de vedere numeric, dar nu sunt încă știute datele despre livrările sovietice pe ani. Dacă se discută strict în vreme de război, Berlinul a fost cel mai mare furnizor și a depășit cu mult efortul Antantei din Primul Război Mondial. A mai pus ceva în coletele pentru trupele române. Orice armată trebuie să vadă deosebit de bine obiectivele inamice și au fost furnizate 1.613 lunete. Ofițerii puteau astfel să dirijeze mai bine focul pieselor de artilerie.
Istoria trebuie scrisă corect, fără ură și părtinire și prin renunțarea la șabloanele impuse de diferite cercuri de putere.
Foto sus: Tun antitanc de calibrul 37 mm din dotarea Wehrmachtului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (© Bundesarchiv Bild 101I-127-0391-21)
Bibliografie minimală
Scafeș, Ioan I. și colaboratorii, Armata română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.
Solonin, Mark, iunie 1941 Diagnostic final, Editura Litera, București, 2022.
Ștefănescu, Alexandru V., În umbra marelui Reich Tehnica de luptă a Armatei române pe Frontul de Est (1941 – 1944), Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.
Mai multe pentru tine...
