Cartagina, orașul care a făcut Roma să se teamă. Cum a apărut marele imperiu al Mediteranei
În anul 146 î.Hr., după un asediu care transformase unul dintre cele mai bogate orașe ale Mediteranei într-un câmp de luptă, trupele lui Scipio Aemilianus au pătruns în Cartagina. Luptele au continuat printre case, pe străzile care urcau spre Byrsa, vechea citadelă a orașului. Când rezistența s-a sfârșit, puterea care dominase timp de secole o parte importantă a Mediteranei occidentale înceta să mai existe.
Victoria Romei a fost atât de completă încât a influențat și felul în care Cartagina avea să fie cunoscută de generațiile următoare. Mare parte din literatura punică s-a pierdut, iar istoria cetății ne-a parvenit în bună măsură prin autorii greci și romani, adică prin oamenii unei lumi care îi fusese concurentă și, în cele din urmă, adversară.
Din spatele imaginii lui Hannibal, a elefanților trecând Alpii și a celor trei războaie punice se întrevede însă o civilizație mult mai complexă. Cartagina a fost unul dintre marile centre comerciale ale Antichității, o putere navală cu porturi construite la o scară impresionantă, un stat cu instituții politice pe care Aristotel le considera demne de analizat și centrul unei rețele care lega Africa de Nord de Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică și Atlantic.
Tradiția antică plasează întemeierea orașului în jurul anului 814 î.Hr., iar arheologia confirmă existența unei așezări feniciene în această zonă în secolul al IX-lea î.Hr. Coloniștii proveneau din Tir, marele oraș fenician de pe coasta Levantului. UNESCO datează fondarea Cartaginei la sfârșitul secolului al IX-lea î.Hr. și subliniază că, începând cu secolul al VI-lea, orașul a construit un vast sistem comercial în Mediterana. Numele său fenician, Qart Hadašt, însemna simplu „Orașul Nou”.
În câteva secole avea să devină unul dintre cele mai puternice orașe ale lumii mediteraneene.
Un oraș construit pentru mare
Poziția explica o parte din succes. Cartagina se afla pe coasta actualei Tunisii, pe o peninsulă care domina Golful Tunisului și oferea acces atât către rutele maritime ale Mediteranei, cât și către un hinterland agricol extrem de fertil. Începând din secolul al VI-lea î.Hr., expansiunea spre interior a mărit teritoriul controlat direct de cetate, în vreme ce rețeaua maritimă cartagineză se întindea către insulele și coastele vestului mediteraneean. Pasted text
Centrul înalt al orașului se afla pe colina Byrsa, unde erau ridicate edificii religioase și publice și unde se găseau unele dintre locuințele elitei. La poalele dealului se desfășurau cartierele orașului, piețele, atelierele și străzile care coborau către mare. Cercetările arheologice au scos la iveală cartiere rezidențiale punice ale căror case și străzi au rămas acoperite de urmele distrugerii din 146 î.Hr. Pasted text
Imaginea cea mai spectaculoasă trebuie să fi fost însă cea a porturilor.
Cartagina avea două bazine legate între ele: unul destinat comerțului și unul rezervat flotei militare. Portul militar avea o formă circulară, iar în centru se afla o insulă care adăpostea comandamentul naval. Appian, care scria la câteva secole după distrugerea orașului, descria docuri capabile să primească 220 de nave, depozite pentru echipamentul lor și o construcție ridicată pe insula centrală de unde comandantul putea supraveghea marea. Intrarea comună a porturilor, cu o lățime de aproximativ 20–21 de metri, putea fi închisă cu lanțuri de fier.
Arheologia a confirmat organizarea generală a complexului portuar, chiar dacă numărul exact de nave pe care acesta îl putea găzdui în același timp rămâne dependent de interpretarea vestigiilor. Textul-sursă menționează între 160 și 170 de rampe sau spații identificate arheologic, în vreme ce cifra de 220 provine din tradiția literară antică. Pasted text
Separarea dintre portul negustorilor și cel al marinei spune mult despre oraș. Cartagina își datora prosperitatea comerțului, dar comerțul avea nevoie de nave de război.
Moneda de aur reprezentand pe Tanit
O lume de negustori, marinari și proprietari de pământ
Imaginea Cartaginei ca simplu oraș de negustori este incompletă. Comerțul maritim i-a oferit acces la resurse și piețe, însă bogăția sa se sprijinea și pe pământul fertil din Africa de Nord.
Societatea era dominată de o elită formată din mari proprietari funciari și familii implicate în comerț. Sub aceasta se afla o populație numeroasă de meșteșugari, marinari, mici comercianți și agricultori. Cartagina și teritoriile aflate sub influența sa adunau populații diferite: fenicieni și urmașii lor punici, comunități libiene și berbere, precum și oameni proveniți din alte regiuni ale Mediteranei. Pe teritoriul african controlat de cetate trăiau numeroși libio-fenicieni, iar relația lor cu elita cartagineză a fost uneori tensionată. Pasted text
Agricultura ajunsese la un nivel care îi impresiona chiar pe romani.
Cel mai bun indiciu este destinul operei lui Mago, agronom cartaginez a cărui lucrare despre agricultură cuprindea 28 de cărți. După distrugerea Cartaginei, romanii au împărțit o mare parte a bibliotecilor punice conducătorilor africani. Pentru tratatul lui Mago au făcut o excepție: Senatul roman a ordonat traducerea lui în latină. Pliniu cel Bătrân păstrează informația, iar Columella îl va considera mai târziu pe Mago una dintre marile autorități ale agriculturii antice.
O asemenea reputație nu putea apărea într-o societate indiferentă față de agricultură. În jurul Cartaginei se cultivau cereale, măslini, viță-de-vie, smochini, curmali și rodii. Vinul, uleiul și alte produse agricole intrau la rândul lor în circuitele comerciale ale cetății. Textul-sursă insistă asupra irigațiilor, rotației culturilor și dezvoltării domeniilor agricole din hinterlandul african. Pasted text
Bogăția Cartaginei venea astfel din întâlnirea dintre două lumi: câmpurile Africii de Nord și marea.
De la argintul Iberiei la aurul Africii
Continuarea articolului pe turismistoric.ro
Mai multe pentru tine...
