Povestea principelui transilvan GABOR BETHLEN (1580-1629)

Gabor (Gabriel) Bethlen s-a născut în 1580 pe domeniul de la Ilia (Hunedoara) al unei vechi familii de nobili maghiari, care au deţinut demnităţi regale şi s-au remarcat în cariera armelor.El a rămas orfan la 13 ani şi, în urma unor intrigi, i-a fost confiscată proprietatea de către principele Sigismund Bathory (1581-1602) al Transilvaniei, aflată sub suzeranitate otomană din 1541. A fost tutelat însă de ruda sa mai îndepărtată Istvan Bocksay, care era şi unchiul principelui.La 16 ani participă la prima luptă în cadrul armatei transilvănene, devenind ofiţer în 1600.

A.) Ofiţer (1580-1613)

La încheierea domniei lui Sigismund, nu se alătură lui Bocksay, promotor al unei politici favorabile împăratului german catolic din dinastia de Habsburg, ci nobilimii calvine (protestante) şi prootomane. După înfrângerea pretendentului Moise Szekely (Secuiul) de către generalul habsburigic Basta la Teiuş, la 12 iulie 1602, Bethlen se refugiază în Imperiul Otoman. În 1603 se întoarce în Ardeal cu oşti turco-tătare, dar Moise Szekely nu este susţinut de ardeleni şi este învins şi ucis de Radu Şerban, domnul Ţării Româneşti, în bătălia de la Braşov, la 17 iulie.

Bethlen s-a refugiat din nou în paşalîcurile de la Timişoara şi Belgrad, unde se adăposteau şi alţi nobili şi construieşte relaţii politice cu aceştia şi cu demnitarii otomani. Deşi pribegii doreau să-l aleagă principe la numai 24 de ani, el susţine alegerea lui Bocskay (1604-1606) de către Dietă (parlamentul medieval). Primind un ajutor militar modest de la otomani, încearcă să pătrundă în Transilvania, dar haiducii din armata imperială îl înfrîng şi scapă cu preţul abandonului bunurilor personale, printre care o scrisoare ce dezvăluia tratativele iniţiate în secret de Bocskay cu otomanii. În consecinţă, principele declanşează revolta împotriva împăratului de Habsburg, iar Bethlen angajează trupe în ajutorul său, cucerind cetăţi şi apărând graniţele ţării. Devenind consilier şi general princiar, reprimeşte domeniul confiscate şi funcţia de comite al Hunedoarei

După moartea lui Bocskay îl sprijină pe Gabor Bathory pentru alegerea ca principe (1608-1613), obţinînd asentimentul sultanului în acest sens. Iniţial Bathory l-a răsplătit cu mari domenii şi poziţia de sfătuitor, dar ulterior au intrat în conflict, din cauza politicii prohabsburgice a principelui.

B.) Principe al Transilvaniei (1613-1629)

B.I.) Conflicte

B.I.1.) Cucerirea şi securizarea domniei  (1613-1617)

Bathory a intenţionat chiar să-l lichideze pe Bethlen, dar acesta s-a refugiat în tomna lui 1612 în paşalîcurile de la Timişoara şi la Buda. De aici va pleca la Adrianopol (azi Edirne, în Turcia europeană), unde sultanul îl numeşte principe şi îi acordă ajutor militar sub comanda paşei Skander. În sprijinul său sunt trimişi şi domnul Ţării Româneşti, Radu Mihnea, şi domnul Moldovei, Ştefan Tomşa. În această situaţie, Bathory s-a retras la Oradea, unde a fost ucis de haiduci. La ordinal lui Skander paşa, Dieta de la Cluj îl alege ca principe pe Bethlen la 23 octombrie 1613.

Noul principe a solicitat ca forţele turco-tătaro-moldo-muntene să rămână în ţară pe timpul iernii, pentru consolidarea puterii sale. Dealtfel, la 26 noiembrie, în tabăra din satul Oprişani (azi cartier al municipiului Turda), Bethlen, Mihnea şi Tomşa au jurat că vor fi ca fraţii şi că se vor ajuta până la moarte. Pe de altă parte, a trebuit să intervină pentru eliberarea 25.000 de transilvăneni luaţi robi de turco-tătari.

Forţele habsburgice din Ungaria de nord au reacţionat la preluarea puterii de către Bethlen ocupând cetăţile familiei Bathory de la Tăşnad, Ecsed şi Chioar, de unde au lăsat atacul împotriva Oradei, apărată cu success de căpitanul Francisc Rhedey, rudă cu Bethlen. Conştient de importanţa strategică a cetăţilor din regiunea Partium pentru apărarea principatului, Bethlen iniţiază tratative cu Consiliul imperial ungar pentru retrocedarea cetăţilor.

Pe de altă parte, Habsburgii i-au susţinut pe Andrei Doczy, căpitanul Sătmarului, şi Istvan Kendy să declanşeze o revoltă a haiducilor împotriva principelui, dar complotul a fost descoperit şi protagoniştii închişi. În consencinţă, imperialii au fost nevoiţi să încheie cu Bethlen la 6 mai 1615 primul tratat de la Trnava (Slovacia). Prin acest accord Habsburgii îl recunoşteau ca principe şi îi înapoiau cetăţile ocupate, iar Bethlen se angaja într-o anexă secretă să acorde ajutor militar împotriva otomanilor.

Că atitudinea sa filotomană nu era una absolută rezultă şi din alte evenimente. Când turcii i-au solicitat să predea cetatea Ineu, să plătească tributul şi să se alăture cu armata sa trupelor lui Skander paşa, Bethlen a răspuns diplomatic:‘’Preaputernicia sa mi-a poruncit deodată trei lucruri… Este o lipsă în această chestiune, anume că nu pot da deodată oaste şi dare, pentru că nici de la ţăranul iobag nu putem pretinde decît ceea ce este dator:să dea dare obişnuită, să meargă la oaste nici stăpânul său nu-l sileşte, sau dacă-l sileşte nu ia darea de la el.’’ Cunoaşterea realităţilor otomane din timpul refugiilor sale în paşalîcurile vecine s-a reliefat în instrucţiunile adresate lui Baltazar Kemeny, trimis în solie la Poartă:‘’Domnia sa… să aibă în vedere firea turcului, care, unde recunoaşte o stare de frică, acolo încearcă să-i stea pe gîtul, grumazul oricui, oriunde. În schimb, unde e ţinut cu măsura cuvenită, acolo şi el arată bunăvoinţă amabilă cu linguşiri şi prefăcătorii’’. Dealtfel, viitorul principe Janos Kemeny (1660-1662) îi descria politica externă ca un balans între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic:‘’pe ambii împăraţi i-a ţinut in aequilibrio, faţă de el însuşi şi faţă de patria sa’’.

Când a fost ales principe, Bethlen promisese sultanului cedarea cetăţilor sud-vestice Ineu şi Lipova, situate la graniţa cu paşalîcul Timişoarei. A tergiversat câţiva ani cedarea, dar în cele din urmă, pentru a nu risca un atac otoman, a cedat în 1616 doar Lipova, deoarece nu se putea ‘’ca din cauza cetăţii Lipova marea ţară a Transilvaniei să ajungă la pierzanie’’.

Evitarea conflictului cu otomanii de către principe i-a determinat pe Habsburgi să-l susţină pe nobilul G. Homonnai în tentativa de a ocupa tronul Ardealului. Forţele acestuia, alcătuite din unguri din Ungaria de nord şi mercenari cazaci şi polonezi, au fost însă învinse în iunie 1616 la Konyar (Debrecen, Ungaria) de F. Rhedey. Pe de altă parte, căpitanul haiducilor din Oradea, G. Simonyia fost învins la Tarcsa de armata lui Andrei Gombos, aliat al lui Homonnai. În continuare, Gombos a înaintat până la Dej, unde Bethlen îl învinge lejer. Apoi principele contraatacă spre Debrecen cu sprijinul paşei din Buda. Considerându-se într-o poziţie favorabilă, în ianuarie 1617 Bethlen trimite la Viena soli pentru tratative de pace. Ca urmare, în iulie se încheie al doilea tratat de la Trnava, care îl confirmă pe primul, principele primind şi dreptul de a recruta mercenari de pe teritoriul Ungariei de nord, în timp ce imperialii se angajau să-i pedepsească pe rebeli.

B.I. 2.) Participarea la Războiul de 30 de ani (1619-1626)

Războiul de 30 ani (1618-1648) a început prin revolta nobililor protestanţi cehi împotriva împăratului german din dinastia catolică de Habsburg. Conflictul s-a extins apoi la nivel european între o alianţă catolică şi una protestantă.

În pofida celor două tratate de la Trnava cu Habsburgii, Bethlen s-a alăturat taberei protestante, el considerând încă din 1614 că imperialii se înarmează continuu pentru cucerirea celor trei Ţări Române şi a paşalîcurilor de la Buda, Timişoara şi Belgrad.

În cursul acestui război continental, principele  a întreprins patru campanii împotriva lui Ferdinand II de Habsburg:în 1619-1620, 1620-1622, 1623-1624 şi 1626. El a încercat, fără succes, să obţină o victorie decisivă în faţa tendinţelor de hegemonie a dinastiei austriece în Europa de Sud-Est.

În 1619 a obţinut în prealabil acordul Porţii Otomane suzerane să vină în ajutorul cehilor răsculaţi, fără a primi însă şi susţinerea militară promisă. La 26 august, în fruntea a 18.000 soldaţi, majoritatea cavalerişti, a pornit ofensiva şi a ocupat oraşul Kosice (Slovacia), acţiunea fiind favorizată de revolta magnaţilor din Ungaria nordică. Iobagii unguri şi slovaci s-au înrolat în masă în armata ardeleană, al cărei efectiv a ajuns la 30.000 de militari. Bethlen a ocupat succesiv Nove Zamky, Filakovo, Levice, oraşele miniere, Trnava şi la 14 octombrie a intrat în Bratislava. În cooperare cu cehii şi moravii, ardelenii au trecut Dunărea şi l-au obligat pe comandantul imperial Buquoy să se retragă spre Viena, pe care au înconjurat-o la sfîrşitul lui noiembrie. Dar în acel moment Gheorghe Homonnai, rivalul lui Bethlen, a atacat din Polonia şi l-a învins pe Gheorghe Rakokzi, comandantul lui Bethlen din Transilvania. Princepele a fost nevoit să se retragă şi la 23 ianuarie 1620 a încheiat un tratat de pace cu imperialii. Prin acest document Bethlen obţinea pentru el şi urmaşi comitatele Sătmar, Szabolcs, Ugocea şi Bereg, iar pe timpul vieţii sale comitatele Szepes, Saros, Abauj, Zemplen, Ung, Borsod, Tolna, Heves, Gomor, Arva.

Pe de altă parte, trimisul său Emeric Thurzo a încheiat la Praga, la 25 aprilie 1620, o ’’alianţă pe veci’’ cu cehii. Tratatul prevedea apărarea comună şi angajamentul cehilor de  a contribui cu 128.000 de florini pentru plata mercenarilor din armata transilvăneană, precum şi un ajutor militar de 3.000 de călăreţi şi 9.000 de pedestraşi. Ofensiva imperială împotriva cehilor rămaşi singură l-a determinat pe Bethlen să atace, obţinînd victoria la Bratislava la 9 octombrie 1620. Dar nu a mai putut veni în ajutorul cehilor, învinşi decisiv la Muntele Alb, la 8 noiembrie. Principele şi-a concentrat forţele în regiunea oraşului Kosice, iar după o jumătate de an de hărţuieli l-a învins pe Buquoy la Nove Zamky. În cele din urmă a acceptat încheierea unui tratat de pace cu Habsburgii la Mikulov, la 6 ianuarie 1622. Documentul prevedea cedarea către Bethlen a regiunilor Partium (7 comitate din NV Transilvaniei) şi NE Ungariei, precum şinumirea sa ca principe al Imperiului German, acesta renunţînd la coroana de rege acordată de Dieta maghiară. Punctul cel mai important al tratatului se referea la ajutorul reciproc împotriva otomanilor.

După ce a nu areuşit să ajungă la un acord politic pentru o căsătorie cu fiica împăratului, în toamna lui 1623 Bethlen a trecut la ofensivă. Planul de campanie se baza pe ajutorul otoman şi cooperarea cu saxonii. După ce a ocupat câteva cetăţi şi a ocolit oraşul Filakovo, bine apărat, princepele a obţinut o victorie categorică la Trnava. Dar luptele de la Hodonin cu principalele forţe imperiale nu s-au soldat cu o victorie, deoarece soldaţii otomani ai paşei din Bosnia au refuzat să se angajeze. Criza politică de la Istanbul şi înfrângerea saxonilor l-au determinat pe Bethlen să accepte încheierea tratatului de pace de la Viena din 1624. Conform documentului, princepele renunţa la ducatele din Silezia, scăderea sumei acordate pentru întreţinerea cetăţilor din cele 7 comitate anexate Transilvaniei de la 50.000 de florini la 30.000 de florini, dar obţinea ’’pe veci’’ domeniile Bathor şi Ecsed, precum şi oraşele Baia Mare şi Baia Sprie.

După ce aderă în 1625-1626 la alianţa cu Danemarca, Anglia şi Olanda şi obţine acordul Porţii Otomane suzerane, Bethlen adresează imperialilor în august 1626 un ultimatum în 7 puncte, unul din acestea referindu-se la neachitarea sumei de 30.000 florini. Planul de campanie prevedea cooperarea cu forţele principilor germani protestanţi conduse de Mansfeld, dar evoluţia operaţiunilor a fost afectată de o epidemie de tifos. Atît Bethlen, ajutat de otomani, cât şi comandantul imperial Wallenstein, au evitat la 30 septembrie înfruntarea decisivă la Dregelypalank. Totuşi, principele nu a încetat să-şi hărţuiască adversarul la Galgoc, Trnava şi Bratislava. În cele din urmă la 20 decembrie a fost încheiat tratatul de pace de la Bratislava, prin care Bethlen renunţa la cei 30.000 de florini. Încheierea operaţiunilor militare i-a fost reproşată de aliaţii protestanţi din vestul Europei, deşi aceştia i-au trimis doar 30.000 de florini din ajutorul financiar promis.

B.II) Armata Transilvaniei în timpul domniei lui G. Bethlen

B.II. 1) Structura socială

O categorie socială importantă în armata sa o reprezentau secuii, care în mod tradiţional prestau voievozilor şi principilor Ardealului serviciu militar în schimbul statutului de om liber. Ei s-au dovedit mereu războinici curajoşi şi disciplinaţi. În secolul XVI însă a început să se resimtă tendinţa de transformare a secuilor în iobagi (ţărani dependenţi de nobili). Pentru a contracara această tendinţă, noul principe a dispus în 1614 un recensământ al secuilor, iar în anul următor i-a chemat sub arme nu numai pe toţi secuii liberi, ci şi pe jeleri (altă categorie de ţărani dependenţi). La rândul ei, Dieta a adoptat în 1622 o lege ce reglementa situaţia secuilor iobagi. Ca urmare a măsurilor luate de principe pentru consolidarea statutului de om liber al secuilor, la sfârşitul domniei sale, în 1627, trei pătrimi dintre secui efectuau serviciul militar faţă de o jumătate la începutul domniei. În ceea ce priveşte efectivul secuilor din armata lui Bethlen, în 1626 erau menţionaţi între 6.400 şi 8.000 de infanterişti şi călăreţi, în timp ce alţi secui făceau parte din pedestrimea curţii, mercenari etc.

O altă parte a armatei era constituită din haiduci, categorie socială formată din ţăranii eliberaţi de obligaţiile iobăgeşti, obţinând titlul de nobilitate colectivă, aşa numita „libertate haiducească”. Pentru a-i atrage de partea sa pricipele a făcut sacrificii financiare personale, aşa cum arată într-o scrisoare din septembrie 1619:’’...toată haiducimea am obligat-o la fidelitate pentru ţară, selectîndu-i, pentru cinci mii dintre ei plătind din banii mei solda pe o lună’’. Ca urmare, haiducii au luptat în armata sa în campania din 1620 şi nu l-au abandonat în situaţia dificilă din primăvara anului următor. Ei s-au angajt chiar la jertfa supremă în serviciul lui Bethlen:’’... pînă ce ne vom păstra capul, noi trăim şi murim împreună cu măria sa, principele nostru’’. Efectivul de haiduci organizaţi din armata lui Bethlen este estimat la 4.000-5.000 (Bunta) sau 20.000 (Căzănişteanu), la care se adăugau cei încadraţi în alte unităţi.

Componenta cea mai valoroasă a armatei principelui, sub aspectul instrucţiei şi dotării, a constituit-o oastea de curte. Această armată permanentă bine plătită era formată în din mercenari de diferite etnii:români, secui, maghiari, germani, polonezi, croaţi şi slovaci. Din punct de vedere social erau nobili, iobagi şi orăşeni din categoriile mai puţin înstărite. Efectivele oştii de curte a crescut treptat de la 1.000 către 4.000 (Bunta) sau 5.000 (Căzănişteanu) de infanterişti şi cavalerişti dotaţi cu armament de foc moderne.Totuşi această structură militară a influenţat negativ evoluţia unor campanii prin refuzul de a se expune timp îndelungat riscurilor şi de a lupta la mare  distanţă de taberele de bază.

Trupele din cetăţile Transilvaniei erau formate tot din mercenari proveniţi din ţărani de pe domeniile principelui şi nobili care-şi pierduseră averea, precum şi din garnizoanele cetăţilor cucerite de la inamic. Deşi dotarea ei era inferioară armatei curtenilor, oastea de cetate avea efective importante în totalul armatei principelui, constituind o problemă financiară pentru acesta:numai garnizoana cetăţii Oradea număra în 1626 circa 1.900 de călăreţi şi 2.200 pedestraşi.

Tot din mercenari erau alcătuite unităţile temporare’’de câmp’’, formate în majoritate de iobagi români şi maghiari. Numărul lor a ajuns şi la 10.000, Bethlen încurajând prin acordarea de avantaje înrolarea voluntară a iobagilor în armată, în pofida obstrucţiilor nobililor.

O altă categorie a armatei transilvănene o reprezentau banderiile nobililor, formată în majoritate din iobagi privilegiaţi de pe domeniile acestora. Din punct de vedere practic forţele nobililor nu mai aveau importanţa din Evul Mediu şi nu aveau aceeaşi valoare ca mercenarii. Participarea lor avea mai mult o semnificaţie politică, cuantificând influenţa principelui în rândurile aristocraţiei, Bethlen dorind continuarea tradiţiei militare feudale acesteia.

O forţă mai puţin înarmată şi disciplinată a armatei lui Bethlen o constituiau unităţile din comitate (judeţele Transilvaniei). Numărul soldaţi recrutaţi din comitate este estimat la maximum 2.000-3.000 de pedestraşi şi 600 de călăreţi:de exemplu, o hotărâre a Dietei prevedea ca în fiecare comitata să fie recrutat un pedestraş pentru două gospodării.

În sfârşit,   orăşenii întregeau tabloul militar ardelenesc la începutul secolului XVII. Ei mobilizau pentru armata pricipelui cu puşcaşi pedestraşi plătiţi  şi prin apărarea turnurilor cetăţii de către bresle (organizaţiile meseriaşilor). Numărul pedestraşilor orăşeni încadraţi în diferite unităţi de infanteri este estimat între 1.000 şi 3.000:de exemplu, în septembrie 1614, principele a ordonat oraşelor săseşti să contribuie cu 500 de pedestraşi.

Este interesant de observat că deşi confesiunea ortodoxă nu se regăsea printre cele patru confesiuni creştine oficiale ale principatului, în cadrul armatei lui Bethlen românii se numărau atât printre soldaţi, cât şi printre ofiţeri.

În campanii alături de armata princiară au luptat contingente aliate:cehe, morave, moldovene, muntene, otomane, tătare. Numărul aliaţilor a variat între 10.000 şi 15.000, fără a avea un rol important, ba dimpotrivă cauzând greutăţi din prin jafurile comise.

B. II. 2.) Categorii de armă

Arma de baza a armatei princiare o constituia cavaleria uşoară, spre deosebire de celelalte state europene, unde cavaleria grea încă juca un rol important. Caracteristicile cavaleriei lui Bethlen erau rapiditatea şi mobilitatea, folosind pentru protecţie cămaşa de zale. În dotarea sa intrau mai ales armele albe, ca săbiile, suliţi, securi, pumnale şi într-o mai mică măsură armele de foc, precum pistoalele, categoria cea mai mai importantă fiind suliţaşii.

În armata lui Bethlen infanteria a juca un rol secundar, deoarece ea nu a putut fi înzestrată cu arme de foc la nivel european, lancea rămânând armă ei de bază.. Printre categoriile de infanterie se numărau pedestraşii ’’albaştrii’’ ai  curţii şi cei ’’negri’’ ai saşilor. Iată cum descria prinţul însuşi rolul infanteriei în războaiele epocii:’’chiar dacă într-o aoaste sânt multe sute de mii de călăreţi, se pot face puţine lucruri fără pedestraşi, acum când duşmanul se adăposteşte în tranşee, el nu prea poate fi vătămat, cu suliţe şi săgeţi, în strâmtori şi sub cetăţi’’.

Raportul numeric între cavalerie şi pedestrime a variat astfel în anii 1619, 1620 şi 1621:42.000 / 8.000, 12.700 / 7.500 şi 14.000 / 6.000.

Şi artileria a avut un rol complementar în structura armatei transilvănene. Deoarece bătăliile lui Bethlen au avut în general un caracter ofensiv, a predominat artileria uşoară:în campania din 1619 armata transilvăneană dispunea de 20 de tunuri uşoare. O problemă întâmpinată de această categorie de artilerie o reprezenta transportul muniţiei, Bethlen considerând necesare 500 de proiectile pentru un tun în timpul unei acţiuni ofensive. Totuşi puterea tunurilor făcea ca cetăţile să nu mai reprezinte obstacole majore.Prinţul dispunea şi de artileria grea a cetăţilor, dar aceasta nu a beneficiat de ocazii pentru a fi folosită.  La începutul domniei sale existau în Ardeal opt ateliere de praf de puşcă şi şapte turnătorii de tunuri. Situaţia artilerie a fost evocată şi în testamentul prinţului:’’Arme de foc eu am procurat frumoase şi bune pentru orice fel de luptă, în acest scop nu va trebui să cheltuiţi, am făcut rost şi de praf de puşcă, din cetăţi, atâta, încât, la nevoie, se va putea scoate şi pe câmp îndeajuns de mult’’.

În cursul domniei lui Bethlen au fost modernizate, dupa modelul Ţărilor de Jos protestante (Olanda), cetăţile din Alba Iulia, Deva, Făgăraş, Hunedoara, Vinţu de Jos, Blaj, Bran, Chioar, Oradea, Gherla, Ineu. Principele personal a proiectat şi condus lucrările de fortificaţii de la Oradea, unde a folosit 100 de meseriaşi slovaci şi 50 de zidari transilvăneni. Cetăţile din secolul XVII au jucat roluri multiple:apărarea graniţelor, asigurarea căilor de comunicaţie, securitatea conducătorului şi a tezaurului, depozitarea muniţiei, armamentului şi alimentelor.

Bethlen s-a preocupat şi de dezvoltarea serviciilor de aprovizionare şi medicale.

B.II.3) Organizare

Bethlen şi-a organizat armata după modelul european, unitatea de bază fiind batalionul cu drapel, împărţit în companii. Pentru misiuni speciale şi patrulare se contituiau subunităţi, dar numărul unităţilor varia după necesităţi. De exemplu, în decembrie 1619, existau 9.000 de infanterişti sub 16 drapele, fapt ce trimitea la o medie de 500 de ostaşi pentru un batalion, care s-a menţinut de-a lungul domniei lui Bethlen.

Comadamentul însă diferea de modelul continental. Comandamentul superior includea pe:generalul comandant şi adjunctul său, generalul comandant al secuimii, căpitanul-general al Oradei, generalul oştirii de câmp, generalul oştirii de curte, generalul haiducilor, generalul comitatelor. Comandamentul la nivel mediu includea pe:căpitanii-generali, căpitanii generali scaunelor secuieşti, căpitanii generali ai comitatelor. La nivel inferior existau căpitanii şi vicecăpitanii, locotenenţii şi vicelocotenenţii, caporalii.

Prinţul numea comandanţii superiori, iar aceştia pe ofiţerii din subordine.

B.II. 4) Efective

În ceea ce priveşte forţa numerică a armatei ardelene în epoca lui Bethlen, izvoarele şi istoricii dau estimări diferite. Ambasadorul Angliei la Constantinopol, Sir Thomas Roe, considera că prinţul putea mobiliza 15.000 soldaţi instruiţi. O altă sursă engleză, un tabel din arhiva regală, arată că Bethlen dispunea de 30.000 pedestraşi şi 20.000 de călăreţi. În a doua jumătate a secolului XIX, istoricul maghiar H. Marczali estima numărul militarilor în mişcare ai lui Bethlen la 30.000.

În cocnluzie, armata de operaţii număra între 15.000 si 25.000 de ostaşi, fiind comparabilă cu a Franţei (30.000 pedestraşi şi 7.000 călăreţi) şi a Olandei (20.000 pedestraşi şi 6.000 călăreţi), ţări mai dezvoltate şi cu o populaţie mai numeroasă decât Transilvania.

B. III) Politica economică a lui G. Bethlen

Pentru gândirea economică a lui Bethlen este semnificativă propunerea înaintată Dietei în februarie 1614 prin care cerea ca cheltuielile militare să fie suportate de nobili şi burghezia oraşelor, considerând ca poporului îi erau de ajuns impozitele şi obligaţiile către principe si nobil. Această concepţie era similară cu cea a curţilor europene contemporane şi a fost adoptată fără opoziţie deschisă, dar a fost sabotată în practică de nobilime şi burghezie. Politica economică eficientă a lui Bethlen, bazată pe mercantilism, a creat un potenţial militar care a făcut posibilă trecerea de la operaţiunile defensive de la începutul domniei la cele ofensive din timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648).

B. IV) Arta militară a lui G. Bethlen

În Războiul de 30 de ani armata principelui a făcut faţă singură forţelor habsburgice superioare, care reuşeau să învingă trupele coaliţiei protestante europene. În bătăliile duse împotriva lui Bethlen, au fost ucişi doi generali imperiali, contele Charles Buquoy şi contele Heinrich Dampierre, iar celebrul prinţ Albrecht Wallenstein n-a reuşit să obţină victoria.

Un element esenţial al tacticii principelui îl reprezenta manevra cu cavaleria, care viza flancurile inamicului, cădea apoi în spatele acestuia pe liniile de comunicaţie şi realiza încercuirea.

Izvoarele istorice arată că planurile sale de campanie se bazau pe cunoşterea geografiei teatrului de operaţii, a itinerarului de marş şi a dispozitivului inamicului, a locului probabil al bătăliei, elemente care-i permiteau executarea de atacuri prin surprindere şi ambuscade cu cavaleria.

O caracteristică a strategiei lui Bethlen era evitarea bătăliei care nu-i putea asigura succesul decisiv, el însuşi scriind în acest sens în decembrie 1619:”...oamenii de arme deştepţi evită bătălia din multe motive, pînă ce există alte posibilităţi, mai întîi uzează de obicei de tot felul de stratageme exterioare, lăsînd lupta ca mijloc de ultimă instanţă, cînd nu mai există altă ieşire”.

Acest mod de abordare diplomatico-militară a principelui ardelean a fost evidenţiat şi de un istoric maghiar:’’se tîrguieşte tot mereu cu adversarii şi niciodată nu scapă prilejul de  a exploata situaţia favorabilă creată sau conjunctura ce i se oferă, propune pace chiar şi pe cîmpul de bătălie, dar îşi conduce oastea la atac şi glisează din ghearele adversarului’’. De asemenea, cronicarul Mihai Cserey observa:’’Şi Gabriel Bethlen a putut obţine pacea din mîna germanilor, prin alte stratageme militare, şi nu prin luptă’’.

V. Bibliografie selectivă P. Bunta

***, Din istoria Transilvaniei, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.

I.Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I, 1599-1699, Cluj, 1940.

N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, I-II, Bucureşti, 1915-1916.

Andrei Kiss, Domnia lui Gabriel Bethlen, ’’Magazin istoric’’, an XIV, nr. 12 (165), decembrie 1980.

Georg Kraus, Cronica Transilvaniei. 1608-1665, , Traducereaşi studiu introductiv de G. Duzinchevici şi E. Reus-Mîrza, Editura Academiei, Bucureşti, 1965.

I.Lupaş, Principele transilvan Gavril Bethlen. 1580-1629, ’’Studii, conferinţe şi comunicări istorice’’, Cluj, 1940.

V. Motogna, Relaţiile dintre ţările româneşti şi Ardeal în veacul a XVII lea, Dej, 1935.

George Protopescu, Conceptul de artă militară în principalele bătălii date de români pentru apărarea independenţei naţionale, ’’Acta Musei Napocensis’’, XV, 1978.

Pompiliu Teodor, O personalitate politică şi culturală de seamă a istoriei noastre, ’’Scânteia’’, an L, nr. 11912, 7 decembrie 1980.

SURSE

Petru Bunta*, Gabriel Bethlen, Editura Militară, Bucureşti, 1981, pp. 147-212. (*Dr. la Muzeul de istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca)

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 55