Aprovizionarea României cu armament german antitanc de calibrul 50 mm, în cursul anului 1943
Frontul de Est a fost deschis oficial la 22 iunie 1941 prin acțiunea diviziilor Wehrmachtului și părea să fie o simplă plimbare prin regiunile vestice ale Uniunii Sovietice, populația fiind absolut dornică să scape de teroarea bolșevică a politrucilor lui Iosif Stalin. Militarii Wehrmachtului au fost primiți ca eliberatori și așas-ar fi întâmplat peste tot dacă n-ar fi fost ordinele stupide de luptă cu populația civilă.
Nici militarii Armatei Roșii nu erau prea dornici să lupte pentru tiranul mustăcios ce se ascundea în spatele zidurilor Kremlinului. Se părea că lagărul roșu urma să crape și să dispară pentru totdeauna, dar tovarășul Iosif Stalin avea mereu un as în mânecă și au început să se înmulțească tancurile de tip T-34 și KV-1. Nu fusese ridicat degeaba combinatul metalurgic de la Magnitogorsk.
Istoricii români au scris cu tărie intelectuală după 1945 că Berlinul n-a vrut să doteze trupele române cu tehnică modernă în vederea ducerii luptei cu carele grele de luptă. Problema era că în vara anului 1941 militarii germani au avut un șoc: piesele de artilerie de calibrul 37 mm nu mai făceau față blindajelor de tip nou și tanchiștii sovieticii preferau să strivească micile guri de foc cu ajutorul șenilelor din oțel. A fost necesară creșterea producției pieselor de calibrul 50 mm, cele ce se aflau în dotarea regimentelor de infanterie în număr de două exemplare pentru fiecare unitate militară.
Noile tunuri reușeau să străpungă armurile frontale ale tancurilor moderne cu ajutorul proiectilelor perforante speciale, dar tirul trebuia efectuat de la mică distanță și împotriva celor mai vulnerabile zone, ceea ce ducea la expunerea servanților la focul inamic. A trebuit să se treacă după 1942 la modele mai puternice, dar piesa de artilerie a rămas în dotarea Wehrmachtului. Erau prea multe ținte oferite de generalii inamici pe câmpurile de luptă și se dovedea un însoțitor credincios și deosebit de util în condițiile în care tunurile antitanc grele erau dificil de manevrat și de camuflat.
Tunurile antitanc PaK 38 importate de România în 1943
Aliatul român a primit 242 de exemplare de PaK 38 în cursul anului 1943, cantitate atestată de documentele militare românești. Cum muniția era specială și nu se putea fabrica local, a fost trimisă și o cantitate de proiectile perforante și explozive. Trebuie să fie undeva precizate livrările, dar încă n-au fost găsite și publicate actele oficiale românești.
Istoricii comuniști au făcut totul pentru a denigra regimul de la București, cel ce nu corespundea din punct de vedere ideologic. Adevărul a fost că burghezia le-a lăsat o grea moștenire și gurile de foc germane s-au aflat în uz până-n 1954, an în care au fost înlocuite cu cele sovietice de calibrul 57 mm. Ideile scrise până la evenimentele din decembrie 1989 au rămas în istoriografie și încă se poate scrie că Germania n-a vrut să ajute aliatul din Carpați și sunt prezentate diferite motive. Se observă că propaganda totalitară lasă urme adânci în creierele specialiștilor și aceștia pot repeta mereu că n-a fost ajutor din partea odiosului aliat militar, cel ce știa doar să exploateze resursele naturale și să verse sângele ostașilor români.
Este evident că Al Treilea Reich a fost un organism statal cu un regim criminal, dar livrările de armament au fost uluitoare în ceea ce privește artileria antitanc, capitol la care Wehrmachtul a fost mereu deficitar. A trebuit să folosească mai mereu tehnică de captură pentru a suplini insuficiența armelor adecvate din producția internă. Dacă ar fi fost un regim de tip democratic, s-ar fi pus imediat întrebarea de ce se aprovizionează forțele române în timp ce propriile divizii suferă pierderi grele din cauza acțiunii tancurilor staliniste. S-a mers tot înainte până la înfrângerea completă.
Cărțile despre Primul Război Mondial amintesc despre sosirea Misiunii militare franceze în frunte cu generalul Berthelot și au sosit ajutoare în tehnică modernă de artilerie. S-au strâns 286 de exemplare de diferite calibre, suficiente în vederea creșterii puterii de foc și pentru a se face față asalturilor pregătite de feldmareșalul August von Mackensen. Mai mult. S-a reușit dezvoltarea ofensivei de la Mărăști, cea care ar fi avut perspective frumoase de dezvoltare dacă partea rusă ar fi acționat hotărât.
Partea germană a trimis 242 exemplare numai din modelul de calibrul 50 mm și istoricii au fost în stare să scrie că n-a fost ajutor în ceea ce privește armamentul. Piesa antitanc poate să pară mică prin înălțime, ceea ce era absolut necesar în cazul acestei categorii de armament, dar masa ajungea la o tonă și implica în procesul de producție folosirea unor metale ce se găseau din ce în ce mai greu în Germania.
Erau folosite 3,8 kg de crom și 5 kg de nichel la fiecare tun. Intrau în structură aluminiu, cupru, zinc, staniu și, normal, mult fier prelucrat în oțel. Orice tun anticar implica o asamblare deosebită pentru a se putea rezista presiunilor degajate în momentul tragerilor și producția de calitate limita cantitatea.
Istoria a fost scrisă după cum s-a dorit politic și autoritățile comuniste au ocolit problema livrărilor de arme sărind din 1941 în 1944. Nu erau uitate zisele realizări comuniste în lupta împotriva odiosului regim burghez.
Dacă se dorește cu orice preț să se demonstreze că Berlinul n-a ajutat România, trebuie să fie căutate alte explicații decât cele oferite până în anul 2026. Problema militarilor germani a fost până la finalul conflictului că au fost prea puține arme pentru vânarea carelor blindate ce se înmulțeau și aveau armuri de calitate superioară. Acoperirea aeriană a ascuns multă vreme slăbiciunea infanteriei germane, cea care mai era sprijinită și de tunurile antiaeriene de calibrul 88 mm. Cum fronturile erau lungi și piesele de artilerie erau vizibile, pierderile au fost grele și tancurile au găsit suficiente breșe pentru a ataca celelalte categorii de trupe.
Foto sus: Soldați germani folosind un tun antitanc PaK 38 (© Bundesarchiv Bild 101I-549-0743-13A)
Mai multe pentru tine...
