⬆

Artileriști sovietici pregătesc pentru tragere un obuzier greu B-4 de 203 mm, august–septembrie 1941

Arsenalul lui Stalin: între planul de ofensivă și dezastrul din 1941

Al Doilea Război Mondial a izbucnit la 1 septembrie 1939 prin atacul Wehrmachtului asupra Poloniei și apoi s-au implicat și puterile occidentale. N-a stat deoparte nici Uniunea Sovietică și pârjolit s-a extins dincolo de frontierele nefericitei Polonii. Ostilitățile s-au desfășurat pe continentul european până-n mai 1945 și au fascinat prin desfășurarea în masă a armelor noi și impresionante prin mobilitate și puterea de distrugere.

Jurnaliștii și savanții s-au întrecut în a descrie sau a analiza acțiunile la nivel tactic sau strategic. Au fost pasionați și de manevrele diplomatice, cele ce au adus la colaborări uimitoare, politicienii fiind în stare să facă orice pentru a se menține la putere. Au grijă să scrie că totul a fost făcut din dragoste de patrie și pentru binele celor guvernați. Cei de sus au grijă să ofere iluzii maselor largi.

Groază sub bolțile Kremlinului

Istorici reputați au demonstrat că în prima parte a anului 1941 liderul de la Kremlin murea de frica lui Hitler și făcea totul pentru a nu atrage furia dictatorului german. Mai mult. N-a vrut să asculte nici de avertismentele primite de la spioni și chiar de la Londra.

Au fost publicate liste cu aceste informări și s-a ajuns la concluzia că Stalin nu avea încredere în ofițerii din subordine din cauză că era paranoic. Îl admira pe dictatorul nazist și ar fi considerat că trebuie să aibă încredere în actele semnate începând de la 23 august 1939.

Există informații publice din care rezultă că savanții au fost cel puțin naivi, mai ales după publicarea datelor privind producția de armament special. Obuzierul de calibrul 203 mm era asamblat la o uzină din Stalingrad și avea o masă de 19 tone. Bijuteria tehnică a morții era deosebit de costisitoare din moment ce implica oțeluri speciale de o calitate superioară pentru a rezista presiunii din timpul tragerilor.

Gura de foc a fost produsă în 210 exemplare în primele șase luni ale anului 1941, ceea ce înseamnă cam nouă regimente complete de artilerie grea. Industria trebuia să asigure camioane speciale pentru transportul muniției și al trupei. Obligatorie era livrarea de tractoare puternice de artilerie în vederea deplasării monștrilor metalici.

Tractoarele șenilate de tip Voroșiloveț aveau o masă proprie de 15,5 tone și erau capabile să deplaseze componentele artileriei de mare putere. Nici măcar analiștii germani n-au putut anticipa de ce minuni era capabilă industria lagărului sovietic.

Războiul trebuie dus pe teritoriul inamicului

Aceste piese de artilerie aveau o singură problemă: nu puteau fi utilizate în apărare. Erau prea lente și tirul se desfășura într-un ritm care nu putea să împiedice manevrele de flancare cu ajutorul batalioanelor de tancuri. Adevărul a fost că regimentele de artilerie grea și de putere specială se deplasau spre vest din ordinul lui Stalin. Beneficiau de personal special instruit și dispuneau de propriile garnituri de tren pentru manevre rapide pe rețeaua feroviară, acolo unde aveau prioritate.

Aceste unități militare se aflau sub comanda directă a lui Stalin și nu mai trebuie să fie crezute poveștile despre lipsa de pregătire militară a Uniunii Sovietice. Totuși, unii istorici și cititori sunt conservatori și nu pot renunța la ideile vechi despre lipsa de pregătire și despre concepțiile eronate ale lui Stalin.

Problema este că liderul de la Kremlin a fost de acord cu deschiderea unei noi fabrici de obuziere la Kramatorsk și astfel totalul a ajuns la 221 de exemplare până la începerea ostilităților. Erau suficiente pentru formarea a zece regimente de artilerie și nici nu bănuiau generalii Wehrmachtului ce-i aștepta dincolo de frontieră.

Numai o salvă a acestor arme era suficientă pentru a trimite spre inamic 22,1 tone de proiectile, mai mult decât un obuzier. Tirul concomitent al tunurilor unui regiment devasta pozițiile inamice și putea să provoace părăsirea pozițiilor.

Obuzierul de calibrul B-4 a fost o armă puțin interesantă pentru istoricii civili și militari, dar a luptat până pe străzile Berlinului și au fost cazuri când s-a tras cu țeava la orizontală împotriva unor centre de rezistență naziste. Nu era ceva recomandat, dar scopul scuză mijloacele în luptele de stradă.

N-a existat pic de frică la Kremlin

Povestea cu lipsa de gândire a lui Stalin în domeniul militar trebuie să dispară pentru totdeauna din publicațiile serioase de istorie. Dictatorul de la Kremlin poate să fie comparat cu cei obsedați de ceva și nu avea somn până când nu primea vești despre livrările de arme sau apariția unui prototip mai mortal.

Trebuie să rămână drept adevăr faptul că trenurile transportau spre vest noi și noi eșaloane militare și unele erau formate din vagoane ce adăposteau obuzierele cu destinație specială. Atacul german s-a produs cu câteva zile înainte să se intre în dispozitivul de luptă și cea mai frumoasă pregătire de artilerie n-a mai avut loc.

Obuzierele B-4 au fost retrase cât mai repede posibil în poziții din adâncimea teritoriului sovietic. Atacul din 22 iunie 1941 a dat peste cap tot ceea ce a plănuit Stalin cu principalii colaboratori militari în conformitate cu programul politic din ianuarie 1924.

Obuzierele B-4 au distrus visul lui Stalin de revoluție mondială

Gurile de foc au fost testate masiv împotriva Finlandei și s-a constatat că fac față gerului cumplit și sunt capabile să distrugă cazematele apărătorilor. Au impresionat plăcut conducerea sovietică și au fost cerute noi exemplare. Industria le-a livrat într-un ritm alert în perioada în care Wehrmachtul ducea lupte prin Occident și Balcani.

Generalii lui Stalin au dorit o bază de foc uimitoare împotriva trupelor germane ce se apropiau de frontieră, un fel de falangă macedoneană modernă. Diviziile de infanterie ar fi dezlănțuit focul cu piesele de artilerie de calibrele 122 și 152,4 mm și peste acestea ar fi tras cele grele de calibrele 180, 203, 280 și 305 mm.

Problema era că armele erau complicate și multe, deplasarea celor utilizate pe drumurile nemotorizate. Grav era că masa cerea transportarea unor stocuri impresionante de muniție și acestea nu puteau sta prea multă vreme în regiunile umede de la frontieră. Apariția artileriei speciale trebuia să fie realizată în ultima fază a pregătirilor de ofensivă și cât mai discret posibil în vederea liniștirii inamicului.

Important este în război să pari slab acolo unde vrei să dai lovitura principală. Înșelătoria face parte din arta războiului. Dacă pe calea ferată se putea realiza un transport rapid, problema se punea în raioanele alese pentru tragere.

Nu era lucru simplu să deplasezi o sarcină de 19 t pe drumuri de munte sau prin teren moale și atunci când mașina de tractat dispunea de un motor de 375 CP. Loturile de muniție erau și mai periculoase prin natura materialelor instabile implicate. Cum sute de guri de foc erau deplasate spre vest cu tot echipamentul necesar, nu mai fost mijloace de transport pentru deplasarea altor categorii de tehnică militară.

Stalin și generalii erau orbiți de performanțele obuzierului de calibrul 203 mm și au făcut prea multe pregătiri. Mereu era prea puțin. Un asalt brusc cu tot ce aveau drept armament ușor ar fi garantat sovieticilor o victorie strălucită. Germanii au trecut la ofensivă cu ceea ce era ușor și au obținut succese nesperate. B-4 nu putea să ajute și nici nu era la locul potrivit. Aducerea unor batalioane de tancuri cu trenurile ar fi fost mult mai potrivită ca idee tactică.

_{Foto sus: Artileriști sovietici pregătesc pentru tragere un obuzier greu B-4 de 203 mm, august–septembrie 1941 (© Leonid Velikzhanin / Wikimedia Commons)}