Odiseu, distrugătorul? Noua adaptare a „Odiseei” readuce în prim-plan o dilemă morală antică
Imaginează-ți că te trezești și găsești niște străini în casa ta, mâncându-ți mâncarea, omorându-ți animalele, apoi râzând în timp ce te orbesc. Mai târziu, le spun tuturor că tu ai fost monstrul.
Descriem unul dintre cele mai cunoscute episoade din Odiseea lui Homer, scrisă spre sfârșitul secolului al VIII-lea sau începutul secolului al VII-lea î.Hr. Intrușii sunt oamenii protagonistului Odiseu, iar „monstrul” pe care îl atacă este Polifem, un păstor uriaș și singuratic, rămas în memoria colectivă doar ca un ciclop.
Timp de secole, am urmărit călătoria eroului fără să ne întrebăm ce preț implică aceasta. Dar dacă ciclopul nu era monstrul, ci doar una dintre multele vieți distruse pe parcurs?
Noua adaptare a Odiseei, regizată de Christopher Nolan, ajunge în cinematografe în iulie 2026. Dar îl va celebra pe Odiseu drept eroul ingenios sau va înfrunta, în sfârșit, ruinele pe care le lasă în urma sa?
Compusă la cumpăna dintre secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr., Odiseea lui Homer îl urmărește pe Odiseu, regele Itacăi, în lupta sa de a se întoarce acasă după războiul troian, învingând prin viclenie monștri, zei și destinul. Este o poveste despre reziliență și ingeniozitate – și modelul după care au fost construite nenumărate alte povești: omul isteț triumfă asupra celuilalt, monstruos, și se întoarce acasă în glorie.
Cunoaștem această schemă pe de rost. Dar rareori ne întrebăm: cine este călcat în picioare pe drum și a cui poveste nu este niciodată spusă?
În episodul confruntării dintre Odiseu și Polifem, ciclopul este prezentat ca un brutal, un sălbatic care îl închide pe erou și pe oamenii săi într-o peșteră. Odiseu răspunde cu ingeniozitatea care l-a făcut celebru: vin, minciuni, un țăruș ascuțit – și evadare.
Privită din exterior, scena este un exemplu clasic de eroism. Totuși, chiar Homer sugerează costul acestei victorii. El îl face pe Odiseu să-și dezvăluie numele abia după ce scapă: „Spune-le că Odiseu, cuceritorul cetăților, este cel care te-a orbit”. Este un gest de mândrie, nu o necesitate – scânteia care îi pecetluiește soarta. În acel moment, supraviețuitorul isteț devine agresorul arogant, iar axa morală a poveștii începe să se încline.
Însă, dacă schimbăm perspectiva, povestea se transformă. Polifem este un păstor singuratic care trăiește în pace. Niște străini îi pătrund în casă, îi fură hrana, îi ucid animalele și îl lasă orb și distrus. Peștera lui nu este o închisoare, ci un cămin asediat. Violența sa, deși brutală, izvorăște din disperare. Se poate susține cu ușurință că Polifem nu este răufăcătorul. El este victima.
Această inversare scoate la iveală un tipar tulburător: instinctul nostru cultural de a ține cu protagonistul, indiferent ce face, atât timp cât scopul pare nobil. De la epopeile antice până la marile producții de la Hollywood, scuzăm înșelăciunea, distrugerea și chiar crima dacă acestea servesc „binelui suprem”.
Aplaudăm atunci când eroul scapă, dar rareori privim în urmă la ceea ce lasă în urmă: un oraș ars, o familie îndurerată, un păstor orbit. Dacă se potrivește poveștii, acceptăm victimele colaterale ca fiind necesare. Aceasta este logica seducătoare a eroismului: finaluri curate, consecințe murdare.
În textul lui Homer, Polifem primește un singur moment de suferință, o rugăciune către Poseidon, tatăl său, după care dispare din poveste. Vocea lui, durerea lui și versiunea lui asupra faptelor nu își găsesc locul în narațiunea eroică.
Iar acest tipar continuă. Imperiile și cuceritorii și-au etichetat multă vreme adversarii drept „barbari”, „sălbatici” sau „monștri” pentru a justifica violența. De la propaganda romană și dominația colonială în Americi și Africa până, mai recent, la pretextele „denazificării” invocate în Ucraina, această tactică dezumanizează „cealaltă parte” și îi șterge povestea. Când îi iei adversarului umanitatea, suferința lui devine mai ușor de justificat.
Dacă istoria este atât de des scrisă de învingători, atunci trebuie să ne întrebăm: ce mai rămâne din eroism atunci când îi ascultăm, în sfârșit, pe așa-zișii monștri? Într-o lume în care conflictele globale polarizează tot mai mult discursul public în jurul eroilor și răufăcătorilor, poveștile pe care alegem să le spunem – și cele pe care le reducem la tăcere – contează mai mult ca oricând.
Dar dacă mutăm reflectorul? Polifem devine mai mult decât un monstru, devine o oglindă care ne arată cât de ușor eroismul necontrolat poate aluneca în cruzime. Inteligența nu este sinonimă cu virtutea. Iar supraviețuirea obținută pe seama altora nu este întotdeauna justificată.
Odiseu, „omul cu multe viclenii”, este genial, dar ambiguu. Acțiunile sale aduc distrugere la fel de mult ca triumf. Pentru fiecare erou care se întoarce acasă, mulți alții suferă sau pier. Adevăratul eroism nu constă doar în evadări spectaculoase, ci și în asumarea prețului lăsat în urmă.
Povestea ciclopului ne avertizează cât de ușor îi dezumanizăm pe cei care stau în calea eroului. Cum simplificăm realitatea pentru a se potrivi unui scenariu. Cum justificăm răul dacă povestea ni se pare convingătoare. Reinterpretarea lui Polifem îl complică pe Odiseu și ne provoacă atât pe noi, povestitorii, cât și pe noi, publicul.
Adevărata provocare pentru Odiseea lui Nolan nu va fi spectacolul sau amploarea, ci perspectiva. Va îndrăzni filmul să privească dincolo de erou? Va da glas celor rămași în umbra lui? Clint Eastwood a făcut exact acest lucru în Flags of Our Fathers (2006) și Letters from Iwo Jima (2006), spunând povestea bătăliei de la Iwo Jima din perspective opuse. Lăsând „inamicul” să vorbească, el a spulberat iluzia unei singure povești drepte și juste.
Dacă Nolan va îmbrățișa o asemenea complexitate, Odiseea nu va fi doar o nouă ecranizare a unui mit, ci o provocare de a regândi pe cine numim eroi și de a-i asculta cu mai multă atenție pe cei pe care odinioară i-am respins drept monștri.
Foto sus: Matt Damon în Odiseea (captură video / © Universal Pictures)
-------
Autori: Michael La Corte, cercetător asociat, Curatoriat și Comunicare, Universitatea din Tübingen; Stephan Blum, cercetător asociat, Institutul pentru Preistorie și Istorie Timpurie și Arheologie Medievală, Universitatea din Tübingen.
Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.
Mai multe pentru tine...
