Visul colonial al Germaniei: ascensiunea și prăbușirea imperiului de peste mări

Germania a sosit foarte târziu la masa marilor puteri mondiale - a doua jumătate a Secolului al XIX-lea - și, când a sosit, a descoperit că lumea fusese deja împărțită.

Ambițiile acestei forțe formidabile, condusă de o nobilime militaristă, nu se întindeau doar către Europa de Est. Privirile Berlinului s-au îndreptat către Africa, Asia și chiar Oceanul Pacific, astfel că s-au căutat soluții pentru a îndeplini noul vis al Germaniei, imperiul colonial de peste mări. Așa au apărut coloniile din Africa, China, Oceania.

Inevitabil, ambițiile acestor ultimi sosiți la împărțirea lumii au dus la fricțiuni cu Anglia și Franța, mai ales, principalele puteri coloniale ale momentului. Planurile de expansiune ale prusacilor au constituit, de altfel, unul din motivele de acutizare treptată a tensiunilor cu anglo-francezii în deceniile care au precedat Primul Război Mondial.

Povestea imperiului colonial german de peste mări, ascensiunea sa grăbită și prăbușirea încă și mai rapidă sunt redate de doctorul în istorie Andrei Pogăciaș, în episodul de mai jos al podcastului „Colecționarul de Istorie”:

Cum să faci un imperiu colonial

La 23 iunie 1884, cancelarul german Otto von Bismarck anunţa crearea politicii de anexiune colonială, prin interpuşi. Urmând vechile modele coloniale ale celorlalte puteri europene, companii comerciale germane primeau dreptul de a negocia protectorate cu şefi locali şi de a exercita stăpânirea şi exploatarea unor teritorii din Africa, Asia şi Pacific. Fiecare protectorat urma a fi condus de către un Comisar Imperial/Reichs-Kommissar. Metodele acaparării de teritorii non-europene erau cele vechi de când lumea:mită, divizare, expansiune, cumpărare de terenuri, exploatare, stăpânire.

Încă de la începutul secolului XIX, europenizarea pătrunsese în interiorul Africii, prin două căi: creştinarea şi adoptarea de haine europene. Comerţul cu sclavi şi diverse alte bunuri, vânătoarea de animale africane şi expediţiile ştiinţifice îi puseseră în legătură pe băştinaşi, inclusiv pe cei din interiorul continentului, cu europenii. Mulţi lideri locali erau dispuşi la colaborare, pentru avantaje materiale – oglinzi, mărgele de sticlă, puşti şi pistoale ieşite din uzul european de zeci de ani, vechi haine militare colorate, cu epoleţi metalici strălucitori şi fireturi aurite – sau pentru avantaje militare – eliminarea unor rivali locali cu ajutor european.

Odată cu înlăturarea prudentului Bismarck şi adoptarea agresivei „politici mondiale”/Weltpolitikde către Împăratul Wilhelm al II-lea şi anturajul său, Germania se va afirma, în perioada 1890-1918 (de facto, doar până în 1914), ca o putere colonială, pătrunzând tot mai adânc pe pieţele non-europene. Fostele protectorate vor deveni colonii, conduse fiind de către un guvernator, numit de Oficiul Colonial de la Berlin.

Astfel, Germania a ajuns să deţină colonii în Africa – Togo, Camerun (aproximativ Camerunul de azi), Africa Germană de Sud-Vest (Namibia de azi) şi Africa de Est Germană (azi, Tanzania, Ruanda, Burundi);în Asia – teritoriul din jurul gofului Kiaotschou, unde germanii au construit oraşul Tsingtao;în Pacific – Noua Guinee (Kaiser-Wilhemsland), Arhipelagul Bismarck, insulele Marshall, Caroline şi Palau, parte din insulele Solomon, Nauru şi Insulele Mariane (fără Guam, care aparţinea Statelor Unite ale Americii). O încercare de a stabili o colonie în Caraibe a eşuat.

_{Foto sus: Prizonieri din triburile africane Herero și Nama din Namibia, în timpul războiului împotriva coloniștilor germani din 1904-1908 (© Wikimedia Commons)}