Coloniile germane în anul izbucnirii Primului Război Mondial
Germania a devenit din nou Imperiu în 1871, după ce Prusia şi aliaţii săi au învins Franţa împăratului Napoleon al III-lea. Din acest moment până în 1918, Imperiul German a devenit principala putere economică şi militară a continentului. Armata de uscat a Germaniei era considerată cea mai bună de pe continent şi aproape invincibilă. Odată Imperiul creat, Berlinul a ţintit spre fructul până atunci oprit – imperiul colonial. Încercări germane mai fuseseră făcute în trecut, de a crea colonii, sau măcar factorii comerciale în zone exotice. Prusia încercase în secolul XVII şi la începutul secolului XVIII de a crea capete de pod în vederea colonizării, după modelul ţărilor europene – Anglia, Spania, Portugalia, Franţa –, în Africa şi America de Nord, dar tentativele dăduseră greş;abia la finalul secolul XIX, Germania îşi va crea imperiul dorit, în Africa, Pacific şi Asia. A fost probabil imperiul colonial cu cea mai scurtă existenţă, căzând sub loviturile aliaţilor în primele luni ale Primului Război Mondial. O parte din trupele coloniale au luptat însă cu îndârjire, chiar şi pe parcursul următorilor ani, refuzând să se predea, ultimele astfel de trupe capitulând abia după ce armistiţiul fusese semnat în Europa.
Cum să faci un imperiu colonial
La 23 iunie 1884, cancelarul german Otto von Bismarck anunţa crearea politicii de anexiune colonială, prin interpuşi. Urmând vechile modele coloniale ale celorlalte puteri europene, companii comerciale germane primeau dreptul de a negocia protectorate cu şefi locali şi de a exercita stăpânirea şi exploatarea unor teritorii din Africa, Asia şi Pacific. Fiecare protectorat urma a fi condus de către un Comisar Imperial/Reichs-Kommissar. Metodele acaparării de teritorii non-europene erau cele vechi de când lumea:mită, divizare, expansiune, cumpărare de terenuri, exploatare, stăpânire.
Încă de la începutul secolului XIX, europenizarea pătrunsese în interiorul Africii, prin două căi:creştinarea şi adoptarea de haine europene. Comerţul cu sclavi şi diverse alte bunuri, vânătoarea de animale africane şi expediţiile ştiinţifice îi puseseră în legătură pe băştinaşi, inclusiv pe cei din interiorul continentului, cu europenii. Mulţi lideri locali erau dispuşi la colaborare, pentru avantaje materiale – oglinzi, mărgele de sticlă, puşti şi pistoale ieşite din uzul european de zeci de ani, vechi haine militare colorate, cu epoleţi metalici strălucitori şi fireturi aurite – sau pentru avantaje militare – eliminarea unor rivali locali cu ajutor european.
Odată cu înlăturarea prudentului Bismarck şi adoptarea agresivei „politici mondiale”/Weltpolitikde către Împăratul Wilhelm al II-lea şi anturajul său, Germania se va afirma, în perioada 1890-1918 (de facto, doar până în 1914), ca o putere colonială, pătrunzând tot mai adânc pe pieţele non-europene. Fostele protectorate vor deveni colonii, conduse fiind de către un guvernator, numit de Oficiul Colonial de la Berlin.
Astfel, Germania a ajuns să deţină colonii în Africa – Togo, Camerun (aproximativ Camerunul de azi), Africa Germană de Sud-Vest (Namibia de azi) şi Africa de Est Germană (azi, Tanzania, Ruanda, Burundi);în Asia – teritoriul din jurul gofului Kiaotschou, unde germanii au construit oraşul Tsingtao;în Pacific – Noua Guinee (Kaiser-Wilhemsland), Arhipelagul Bismarck, insulele Marshall, Caroline şi Palau, parte din insulele Solomon, Nauru şi Insulele Mariane (fără Guam, care aparţinea Statelor Unite ale Americii). O încercare de a stabili o colonie în Caraibe a eşuat.
Trupele coloniale
Reprezentanţii companiilor comerciale au recrutat iniţial trupe dintre localnici, iar guvernatorii se ocupau de poliţia locală, formată tot din băştinaşi. O veche practică africană, aceea a sclavilor-soldaţi, era încă folosită în secolul XIX:sclavi cumpăraţi de către autorităţile germane de la conducători şi şefi de trib africani serveau în forţele coloniale cinci ani, câştigându-şi astfel libertatea.
După ce protectoratele au devenit colonii, acestea au fost apărate, mai ales în luptele cu localnicii care nu acceptau stăpânirea străină, de nou-creata Schutztruppe („Trupa Protectoare”), forţă aflată sub comanda Oficiului Colonial şi recrutată local, sub comanda în teren a unui corp ofiţeresc format din voluntari germani, ofiţeri din armata şi marina germană. Avantajele serviciului în colonii erau plata atractivă şi o anumită lejeritate a vieţii şi activităţii cazone.
Localnicii înrolaţi, purtând numele de askari(termen provenit din arabă, unde înseamnă „soldat”), serveau timp de cinci ani, cu posibilitatea de prelungire a contractului, trebuind să dea dovadă de loialitate, disciplină şi pricepere. Pe lângă armele individuale, de obicei vechi arme de infanterie ale armatei germane, trupele coloniale aveau mitraliere şi artilerie uşoară. Uniformele erau date de către guvernul german, şi erau în general albe, feldgrau sau kaki pentru corpul ofiţeresc şi kaki pentru trupă. În mod straniu, în unele companii africane s-au păstrat două posturi active de ofiţeri effendi, rămăşiţă a vechilor armate cu corp ofiţeresc musulman, în principal sudanez, din armata anglo-egipteană, care altădată serveau pe continent.
În caz de nevoie, Schutztruppeputea fi asistată în timp relativ util de trupele de pe navele germane, infanteria marină sau chiar trupe de voluntari formate în Germania, în caz de conflict de anvergură. Trupele beneficiau de forturi mici, dotate cu un turn de observaţie şi pază, un arsenal şi barăci.
În 1914, la începerea războiului, situaţia trupelor coloniale germane era după cum urmează:
Togo, un teritoriu de dimensiuni foarte reduse, avea doar aproximativ 600 rezervişti africani şi 200 rezervişti germani, trupe care aveau dublu rol de armată şi poliţie.
Camerun:SchutztruppeKamerunavea 185 germani (ofiţeri, subofiţeri, personal auxiliar) şi 1650 askari, în 49 de garnizoane. Polizeitruppeavea 28 de comandanţi germani şi 1.255 africani. Împreună cu rezerviştii şi voluntarii încorporaţi în august, totalul militarilor în această colonie ajungea la 1.460 germani şi 6.550 africani.
Africa Germană de Sud-Vestfusese zdruncinată de o serie de rebeliuni anti-coloniale, de mare amploare, înecate în sânge de germani. Foştii prizonieri de război serveau acum ca sclavi pe plantaţiile şi în exploatările germane. Teritoriul fiind pacificat, aici nu staţionau multe trupe, iar numărul negrilor era redus:Schutztruppeavea 91 ofiţeri, 342 subofiţeri, 1.444 soldaţi voluntari (mulţi în celebra BastardsoldatenKompagnie, formată din africani din alte zone ale continentului şi metişi) şi 100 de persoane în serviciile medicale şi auxiliare. „Albii” erau germani, austrieci şi buri. Trupa de poliţie avea 7 ofiţeri germani, 500 voluntari germani, 50 auxiliari africani.
Africa de Est Germanăbeneficia de o armată cu 68 ofiţeri germani, 60 subofiţeri germani, 184 subofiţeri africani, 2.286 soldaţi, 132 germani în serviciile auxiliare. Acestora li se adăugau cărăuşi şi cercetaşi din tribul Ruga-Ruga. Trupa de Poliţie avea 65 ofiţeri, subofiţeri, personal auxiliar german şi 2.000 de askari, majoritatea veterani din Schutztruppe. Cărăuşii erau absolut necesari, din pricina ravagiilor pe care le făcea musca ţeţe în rândul animalelor de povară.
De cealaltă parte, britanicii se bazau în Africa pe King’s African Rifles, aceştia numărând circa 2.400 soldaţi;belgienii aveau Force Publique în Congo, armată numeroasă, de aproape 17.000 de soldaţi;portughezii, în Mozambic, aveau puţin peste 1.500 de soldaţi. Francezii nu au folosit multe trupe în atacul asupra Camerunului, iar o ofertă de a participa cu trupele din Madagascar şi alte trupe coloniale la campania împotriva germanilor în Africa de Est Germană a fost refuzată politicos de britanici, care nu doreau să îşi vadă aliatul principal luând o parte din laurii gloriei.
În Pacific, Noua Guineeşi insulele aferente, germanii aveau doar trupe de poliţie, recrutate în bună măsură din băştinaşi din Melanezia, unii, foşti soldaţi din coloniile olandeze. În insulele tropicale, poliţia colonială germană formată din aceşti băştinaşi purta în mod oficial doar un chipiu cu însemnele germane;în rest, se purtau straiele şi elementele tradiţionale – o bucată de material în jurul brâului, amulete din oase, dinţi, coral, scoici, tatuaje tribale, inserţii prin piele din os, metal etc. În 1914, această „forţă” de-a dreptul exotică număra 27 de ofiţeri germani şi 972 localnici. Numărul redus, armamentul insuficient şi distanţele mari dintre insule făceau practic imposibilă orice defensivă. Apărarea în Pacific se baza mai mult pe Flota Asiei de Est, cu baza la Tsingtao, flotă care însă nu putea să apere concomitent toate teritoriile germane, fiind şi clar surclasată numeric de flotele aliate din zonă.
În Samoaerau 2 ofiţeri germani şi 52 soldaţi băştinaşi. O gardă de ceremonie, formată din 30 de Fita-Fita, fiii şefilor de triburi, era înarmată cu arme germane de început de secol XIX...
În China, pe lângă zonele concesionate în Beijing şi Tianjin, Germania obţinuse în 1898, pe ţărmul nord-estic al Chinei, concesiunea pe 99 de ani a zonei Kiaotschou, unde, pe locul unui sat amărât de pescari, germanii au construit imediat oraşul – cu arhitectură germană! – Tsingtao. În total, aici se aflau 2.456 ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi germani, plus 400 rezervişti. În armată nu existau chinezi, aceştia dezertând şi respingând disciplina impusă. În trupa de poliţie însă erau 32 germani şi 100 chinezi. Acestor trupe li se adăugau soldaţii din Seebataillon(infanterie marină), soldaţi disciplinaţi, bine înarmaţi şi instruiţi, dar mult inferiori numeric armatelor inamice din zonă.
Coloniile în război
Africa
În Togo, guvernatorul german a refuzat să se predea în urma somaţiei din data de 6 august, chiar dacă ştia că nu are şanse să reziste cu succes unei invazii aliate. Trei zile mai târziu, trupe engleze şi franceze au invadat colonia, englezii ocupând capitala, Lomé, în data de 12. Germanii s-au retras în interiorul teritoriului, dând o ultimă bătălie pe râul Chra – 60 de germani şi 500 askari, cu preţul a 13 pierderi, au rezistat două zile atacurilor englezilor, care au avut 23 morţi şi 52 răniţi. În data de 17 august, comandantul german von Döring s-a predat, împreună cu 200 de oameni.
În Camerun, în august, trei coloane britanice care avansau din Nigeria au fost înfrânte iniţial, francezii avansând dinspre Ciad şi ocupând Kusseri. La începutul lunii septembrie, trupe franco-belgiene, cu ajutorul artileriei navale franco-engleze, au luat portul principal al coloniei, capitala Duala căzând în mâinile aliaţilor pe 27 septembrie. Trupele germane s-au retras în interiorul teritoriului, continuând luptele pe parcursul întregului an 1915, predându-se abia în februarie 1916.
Africa Germană de Sud-Vesta fost atacată în septembrie de trupe sud-africane – o coloană de 2.600 englezi şi sud-africani şi 522 africani, cu 4 piese de artilerie şi 4.347 animale – trupe înfrânte pe data de 26 ale lunii la Sandfontein de 1.700 soldaţi din Schutztruppe, cu 4 mitraliere şi 10 piese uşoare de artilerie. Un nou atac englez a avut loc în 1915;după o rezistenţă fructuoasă iniţial, germanii s-au predat în iunie 1915.
În Africa de Est Germană, comandantul Paul von Lettow-Vorbeck a ajuns în colonie abia la începutul anului 1914. Aflat la comanda, în 1914, a 2.600 germani şi 2.472 askari, va coordona o strategie excelentă, care îi va ţine pe aliaţi în şah pe tot parcursul războiului în această zonă. În 1914, pe parcursul lunilor august-septembrie, germanii vor efectua mai multe raiduri în teritoriile inamice din afara coloniei, obţinând şi o importantă victorie împotriva trupelor indiene, în noiembrie, în bătălia de la Tanga. Vorbeck a fost ultimul comandant militar german care s-a predat aliaţilor, în 26 noiembrie 1918, după terminarea războiului în Europa, împreună cu 1.500 de soldaţi, intrând astfel în legendă. La întoarcerea în Germania, a avut parte de un marş triumfal, fiind sărbătorit ca un adevărat erou.
China (Tsingtao)
La Tsingtao, germanii aveau 3.625 soldaţi – Seebataillonnr. III, marinari, soldaţi chinezi şi marinari austro-ungari de pe crucişătorul austro-ungar SMS Kaiserin Elisabeth. Câteva nave mici mai erau disponibile – un torpilor şi 4 canoniere. Cu toate că portul era baza Flotei Asiei de Est – Ostasiengeschwader, compusă din şase crucişătoare –, comandată de amiralul von Spee, navele flotei se aflau prin Pacific în august 1914 şi nu au mai ajuns la baza din China. Germanii aveau şi două avioane, dintre care unul a fost pierdut la începutul campaniei. Cu toate că nu exista stare de război între Austro-Ungaria şi Japonia, militarii austro-ungari, care deserveau în mod normal concesiunea imperială de la Tianjin, au luptat alături de aliatul german.
Japonia şi Marea Britanie aveau o alianţă din anul 1902, care stipula asistenţă navală şi militară mutuală, cu rezerva Japoniei de a nu participa într-un conflict exclusiv european. Pe baza acestei alianţe, Japonia avusese mână liberă împotriva Rusiei, în războiul din 1904-1905. Acum se punea problema înlăturării unuia dintre competitorii coloniali în Asia, şi Imperiul Soarelui Răsare era determinat să-şi afirme încă o dată statutul de mare putere şi să participe la împărţirea posesiunilor Germaniei din Pacific. Japonia deţinea deja Coreea, Taiwan, sudul insulei Sahalin. De curând modernizat, Imperiul aspira la statutul de putere colonială.
La 15 august, guvernul japonez a cerut retragerea flotei germane din apele Chinei şi ale Japoniei şi transferarea imediată a coloniei către Japonia. Încă de a doua zi, trupele japoneze au început pregătirile de război. Ultimatumul, respins, bineînţeles, de către guvernatorul german, căpitanul de marină Alfred Meyer-Waldeck, expira în data de 23 august, dată la care Imperiul Japonez a declarat război Imperiului German.
Tsingtao avea o bună defensivă, fiind protejat în mod natural de dealurile din jur şi de fortificaţiile construite de către germani – tranşee, baterii de artilerie, cuiburi de mitraliere –, fortificaţii suplimentare fiind construite rapid în august 1914. Patru baterii şi cinci redute au fost construite înspre mare, dotate cu proiectoare, artilerie şi mitraliere, fiecare redută având propriile bucătării, dormitoare, depozite. Două baterii de artilerie de pe dealuri protejau redutele. În larg, 300 de mine germane aşteptau flota aliată. Toate trupele şi toate proviziile disponibile au fost aduse în oraş. În cazul în care flota de şase crucişătoare a lui von Spee nu ar fi revenit să salveze oraşul, pentru comandanţii germani era clar că lupta va fi dată doar pentru onoare, fără şanse de victorie.
În 27 august, flota japoneză – crucişătoare, cuirasate, un port-hidroavion –, secondată de un cuirasat şi de un distrugător britanic, a fost trimisă să instaleze blocada în faţa portului Tsingtao. Aliaţii nu ştiau unde se află flota lui von Spee, crezând că aceasta e la ancoră în portul Tsingtao.
În 2, respectiv 18 septembrie, japonezii au debarcat 23.000 soldaţi în apropierea oraşului, pe teritoriul chinez. Guvernul imperial de la Beijing a protestat faţă de violarea neutralităţii ţării, dar nu a întreprins nimic concret, China fiind incapabilă de acţiuni militare reale. Britanicii au trimis şi ei 1.500 de soldaţi de la concesiunea britanică din Tianjin – 1.000 britanici şi 500 sikh. Debarcarea şi mişcările iniţiale au avut loc pe o inundaţie cumplită, taifunul lovind trupele aliate şi în 15 octombrie. Pierderi au fost cauzate aliaţilor şi de aşa-zisul „friendly fire” între japonezi şi britanici.
Germanii au abandonat liniile defensive avansate încă de la început şi s-au retras în tranşeele cele mai apropiate de oraş.
Flota germano-austro-ungară a încercat să spargă blocada japoneză, în data de 2 septembrie, fără succes. În 6 septembrie a avut loc prima bătălie mixtă aero-navală din istorie – un avion japonez care survola portul Tsingtao a aruncat câteva bombe asupra navelor ancorate. Tunurile de pe Kaiserin Elisabethau fost mutate pe uscat, la fel marinarii austro-ungari. Totodată, aliaţii aflau în sfârşit că puternica flotă a lui von Spee nu e în port, ceea ce le dădea pe de o parte un avantaj tactic deosebit, dar ridica un semn de întrebare cu privire la siguranţa liniilor comerciale din mările Asiei, unde germanii puteau să atace navele aliate. Flota a trebuit împărţită în trei escadre – prima patrula în vestul Peninsulei Coreea, pentru a preveni un eventual atac al flotei lui von Spee;a doua a rămas la Tsingtao, pentru a continua blocada;a treia patrula la sud de Shanghai, pentru a proteja rutele comerciale de aici.
În 13 septembrie, infanteria japoneză a capturat calea ferată care ducea în oraş, respingându-i pe germani, care s-au retras treptat. Patru zile mai târziu, torpilorul german a scufundat un crucişător japonez (un alt crucişător şi un cuirasat fuseseră scufundate anterior). La întoarcerea spre port, torpilorul a trebuit să fie sabordat, din cauza unor probleme tehnice. În 19 septembrie, oraşul era complet înconjurat de japonezi.
În 17 octombrie, noaptea, o navă germană a reuşit să scufunde încă un crucişător japonez – doar 3 marinari din 256 au scăpat cu viaţă… Pe 22 octombrie, trupele de uscat au încercat o nouă ieşire din oraş, fiind însă respinşi rapid de japonezi.
La 31 octombrie, de ziua împăratului Japoniei, cele 100 de piese de artilerie, având 120.000 lovituri la dispoziţie, au început bombardarea poziţiilor germane, laolaltă cu bombardamentul naval, poziţiile germane de artilerie fiind aproape toate distruse. Bombardamentul a durat, aproape neîntrerupt, o săptămână! Sub protecţia artileriei, infanteria japoneză a săpat o densă reţea de tranşee, care se apropiau zilnic de tranşeele germane. Germanii au răspuns cu artileria lor, până li s-a terminat muniţia. În 3 noiembrie, Kaiserin Elisabetha fost scufundat. Două zile mai târziu, toată defensiva germană era distrusă complet. În seara zilei de 6 noiembrie, japonezii au atacat frontal şi au cucerit prima linie germană;a doua zi, comandantul german a cerut condiţiile capitulării. Cele patru canoniere au fost sabordate în port, pentru a nu cădea în mâinile aliaţilor. În 16 noiembrie, Tsingtao a capitulat oficial.
După o scurtă stăpânire, Japonia a returnat oraşul Chinei. Pe lângă arhitectura europeană păstrată şi astăzi aproape intactă, una dintre reminiscenţe culturale ale germanilor în acest capăt de lume este şi astăzi celebra bere Tsingtao, făcută prima dată aici de coloniştii Reich-ului.
În timpul paradei aliaţilor prin oraş, primii au defilat japonezii, în faţa germanilor aliniaţi. Când a venit rândul trupelor britanice, germanii s-au întors toţi cu spatele. Nu puteau da onorul unor trupe care nu participaseră la înfrângerea lor…
Pierderile s-au cifrat la 199 morţi, 294 răniţi şi 3.600 prizonieri, pentru germani;415 morţi, 1.485 răniţi din cadrul armatei, şi 300 morţi şi 100 răniţi din cadrul flotei, pentru japonezi;16 morţi şi 67 răniţi, pentru britanici;cifre infime, dacă ne raportăm la masacrele care avuseseră deja loc pe fronturile europene…
4.700 de prizonieri germani şi austro-ungari au fost luaţi şi duşi în lagăre în Japonia, fiind eliberaţi abia în 1919, ajungând în Europa abia în 1920. Un singur prizonier din trupele austro-ungare, soldat maghiar, a murit în prizonierat din cauza unei boli, iar circa 200 de germani au refuzat să se întoarcă în ţară, preferând să rămână în Japonia.
Pacific
În Pacific, trupele desemnate să atace posesiunile germane au fost, în general, cele australiene şi neo-zeelandeze, care au fost solicitate de către guvernul britanic, în 6 august, să distrugă staţiile radio germane, care ar fi putut comunica cu flota germană din Pacific.
Samoa, bază navală deţinătoare de staţie radio, a fost prima colonie germană capturată în data de 29 august de trupele neo-zeelandeze. 1.413 soldaţi neo-zeelandezi, voluntari pentru această misiune din 2 regimente ale armatei, nu au întâmpinat nicio opoziţie armată pe insulă, germanii predându-se imediat.
În 7 septembrie, 2.000 de soldaţi din Forţa Expediţionară Navală şi Militară Australiană (Australian Naval andMilitaryExpeditionary Force– ANMEF) au plecat din Sidney înspre Rabaul, în Noua Pomeranie, unde au ajuns în data de 11, distrugând în noaptea următoare staţiile radio şi de telefonie de la Rabaul şi din capitala Herbertshöhe/Kokopo. Guvernatorul german Haber a refuzat să capituleze, adunând poliţia şi rezerviştii, în total 10 germani şi 140 de localnici, în speranţa că von Spee îi va veni în ajutor. Două scurte bătălii s-au dat între cele două trupe:prima, la Bita Paka, pentru staţia radio de aici, în care australienii au pierdut 12 soldaţi, germanii 1 ofiţer, iar din trupele de poliţie au murit 30 melanezieni, 11 fiind răniţi. Germanii s-au retras spre Toma, unde s-a dat a doua luptă, între 14 şi 17 septembrie, guvernatorul capitulând patru zile mai târziu, alături de 40 de germani şi 110 soldaţi coloniali. Un singur ofiţer, locotenentul Herman Detzner, alături de 20 de melanezieni, a refuzat să se predea, ascunzându-se în interiorul Noii Guinei până în noiembrie 1918, când a aflat că războiul se încheiase. Trupele australiene rămase în Noua Guinee au fost denumite Tropical Force– Forţa Tropicală. Australienii au ocupat şi Arhipelagul Bismarck.
Insulele de la nord de ecuator au fost luate fără opoziţie de japonezi între 29 septembrie şi 21 octombrie. Cu toate că germanii erau pregătiţi şi dornici de luptă, trupele disponibile şi dotarea acestora erau prea reduse pentru a se opune trupelor aliate, orice opoziţie fiind sortită eşecului din start.
Epilog
Germania va pierde, oficial, toate coloniile, odată cu semnarea păcii de la Versailles, în 1919, fostele posesiuni fiind preluate de puterile învingătoare:Togo a fost dat Franţei;Camerun, împărţit între englezi si francezi;Africa Germană de Sud-Vest a revenit Marii Britanii;Africa de Est Germană a fost împărţită între Marea Britanie, Portugalia şi Belgia;Noua Guinee a revenit Australiei;Samoa, Noii Zeelande;insulele de la nord de ecuator, Japoniei. Aventura colonială a Germaniei lua astfel sfârşit, odată cu Imperiul. Dacă în Africa, fostele colonii germane încăpuseră pe mâna vechilor puteri coloniale, în Asia şi Pacific fostele posesiuni vor alimenta pretenţiile de mare putere ale unui alt imperiu, cel japonez. Dar aceasta este deja altă istorie...
