Crimeea, unul dintre cele mai disputate teritorii din lume, are o istorie îndelungată ca teatru de război
Statutul Peninsulei Crimeea a intrat în conștiința publică internațională în ultimul deceniu. După evenimentele din 2014, când a fost anexată de la Ucraina de către Federația Rusă, Crimeea a fost etichetată drept teritoriu ocupat de unii și eliberat de alții.
Totuși, acesta nu este primul moment în care Crimeea a fost subiectul unor dezbateri aprinse (și al unor acțiuni militare). De-a lungul secolelor, imperii puternice au luptat pentru acest teritoriu strategic, la fel de important atunci cum este și astăzi.
Geografie
Peninsula Crimeea este o întindere vastă de 26.000 km², care se proiectează în Marea Neagră dinspre nord. La nord se află teritorii disputate între Rusia și Ucraina. În est, se află Strâmtoarea Kerci, care duce către Marea Azov. La sud se întind apele deschise ale Mării Negre, care se termină pe coasta Turciei, iar la vest se află apele internaționale și coastele Ucrainei, României și Bulgariei.
Sevastopol este cel mai mare oraș din Crimeea, cu o populație de aproape o jumătate de milion de locuitori. Din punct de vedere strategic, portul Sevastopol este de o importanță vitală pentru Rusia, oferindu-i acces la Marea Neagră și, mai departe, la Marea Mediterană.
Astăzi, în Crimeea trăiesc aproximativ 2,5 milioane de oameni.
Istoria timpurie a Crimeei
Crimeea a fost locuită timp de zeci de mii de ani. Dovezi ale prezenței Neanderthalienilor datează încă din anul 80.000 î.Hr., cele mai recente urme fiind datate în jurul anului 30.000 î.Hr. Dacă această estimare este corectă, Crimeea ar fi fost unul dintre ultimele locuri unde Neanderthalienii au trăit înainte de dispariția lor. Există o anumită suprapunere în înregistrările preistorice, sugerând că oamenii moderni au coexistat cu Neanderthalienii în Crimeea timp de câteva mii de ani.
Istoria Antică
Înainte de apariția scrierii în secolul al V-lea î.Hr., este posibil ca regiunea să fi fost locuită de cimerieni. Odată cu sosirea coloniștilor greci, aceștia au găsit zonele muntoase locuite de un popor pe care l-au numit „Tauri”. Există dezbateri cu privire la identitatea acestui grup. Istoricul grec Strabon susținea că Tauri erau o ramură a sciților, în timp ce Herodot îi considera un popor distinct. Grecii îi descriau ca fiind un popor sălbatic și violent, predispus la raiduri și atacuri asupra coloniilor. Indiferent de originea lor, până în secolul al II-lea î.Hr., Tauri se aflau sub controlul sciților și continuau să amenințe așezările grecești, care la rândul lor intrau sub dominația Regatului Bosporan, un stat clientelar al Romei.
Cele mai importante colonii grecești din Crimeea erau Chersonesus, situată în sud-vestul peninsulei, și Panticapaeum, situată în apropierea Strâmtorii Kerci.
După victoria Romei împotriva Regatului Pontic și reprimarea unei revolte locale, stăpânirea romană asupra zonelor de coastă ale Crimeei a devenit fermă. Această regiune a fost administrată ca provincia Taurica și a devenit un important nod comercial între romani, sarmați, sciți și triburile culturii Zarubînțî.
Evul Mediu
După căderea Imperiului Roman de Apus, Imperiul Roman de Răsărit a evoluat treptat în Imperiul Bizantin. Acest stat a controlat zonele de coastă sudice ale Crimeei aproape pe tot parcursul Evului Mediu. Totuși, aceste teritorii se aflau la marginea imperiului și se învecinau cu popoare ostile din nord.
O parte a regiunii a fost colonizată în secolul al III-lea de goți creștinați, care și-au păstrat limba timp de secole. Unele comunități izolate au continuat să vorbească gotica crimeeană până în secolul al XVIII-lea.
Cu toate acestea, cea mai mare parte a Crimeei nu se afla sub control bizantin și a fost ținta invaziilor repetate ale unor popoare vecine. Huni, bulgari, khazari și tătari au invadat Crimeea de-a lungul Evului Mediu, forțând Imperiul Bizantin să investească resurse semnificative pentru apărarea frontierei sale nordice.
Până în secolul al IX-lea, Crimeea era disputată de trei mari puteri regionale: Bizanțul, Kievean Rus’ și Khazarii, fiecare având interese militare și economice asupra peninsulei. La sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea, zona a intrat sub influența unei confederații tribale turcice cunoscute sub numele de kipciaci. Aceștia au împărțit teritoriul cu tătarii, care au ajuns în Crimeea sub stindardul Hoardei de Aur și au fost treptat asimilați de acest grup de popoare turcice.
Un eveniment mai puțin cunoscut din secolul al XI-lea a fost sosirea unor coloniști anglo-saxoni în Crimeea. Aceștia au fugit din Anglia în urma cuceririi normande și și-au găsit refugiu în estul Europei.
În secolul al XIII-lea, Genoa a devenit o mare putere comercială, folosind intens rutele de negoț din Marea Neagră. Această expansiune a dus la o serie de conflicte între Genova, Hoarda de Aur și statul său separatist, Hanatul Crimeei, considerat succesorul Hoardei de Aur. Hanatul Crimeei era condus de musulmani și avea relații strânse cu Imperiul Otoman.
Genovezii au reușit să înființeze mai multe posturi comerciale în Crimeea, cel mai important fiind orașul Kaffa (actuala Feodosia), situat pe coasta de sud-est a peninsulei. Majoritatea acestor avanposturi au fost confiscate de la rivalii lor, venețienii, care inițial operaseră în zonă.
În 1475, otomanii au lansat o expediție militară pentru a cuceri coloniile genoveze de pe litoralul Crimeei. Expediția s-a încheiat cu o victorie decisivă a otomanilor, care nu doar că și-au atins obiectivele teritoriale, dar au și reușit să transforme Hanatul Crimeei într-un stat vasal.
Deși și-au schimbat suzeranii, tătarii crimeeni și-au păstrat stilul de viață, bazat în mare parte pe comerțul cu sclavi. Timp de secole, aceștia au atacat teritoriile slave, luând prizonieri și aducându-i în Crimeea. La apogeu, trei sferturi din populația hanatului era formată din sclavi. Comerțul cu sclavi de la Marea Neagră a reprezentat principala sursă de venit a Hanatului Crimeei și cea mai importantă sursă de sclavi pentru Imperiul Otoman.
Rușii Preiau Controlul
Așezată între două mari puteri imperiale, Crimeea a fost un activ strategic pentru care s-a meritat să lupți. Imperiile Otoman și Rus s-au confruntat de mai multe ori într-o serie de războaie care s-au întins pe parcursul mai multor secole. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, expansiunea rusă și succesul său militar i-au forțat pe otomani să cedeze fortificațiile din zona Kerci, în timp ce restul Crimeei a fost declarat un stat tătar independent.
Totuși, mai puțin de un deceniu mai târziu, în 1783, Crimeea a fost anexată de Imperiul Rus sub conducerea Ecaterinei a II-a (cea Mare). În 1778, împărăteasa a ordonat relocarea grecilor și armenilor creștini în așezări situate la nord-est de Crimeea. Această măsură a fost luată atât pentru repopularea terenurilor goale, cât și pentru a reduce tensiunile dintre musulmani și creștini în regiune. Exodul creștinilor, care constituiau clasa cea mai prosperă din Crimeea, a creat un vid economic, făcând ca întreaga peninsulă să devină dependentă economic de Rusia.
În urma anexării, au fost impuse reforme administrative, iar în 1802, Crimeea a devenit parte a Guberniei Taurida, care includea și teritorii de la nord de peninsulă. Această împărțire administrativă a rămas valabilă în Imperiul Rus până la Revoluția din 1918.
La mijlocul secolului al XIX-lea, Crimeea avea să devină epicentrul unui conflict major, pe măsură ce marile puteri europene își disputau influența într-o regiune slăbită de declinul Imperiului Otoman.
Războiul Crimeei (1853-1856)
Între 1853 și 1856, Crimeea a devenit un câmp de luptă sângeros. Inițial, pretextul pentru război a fost un conflict diplomatic între Țarul Nicolae I al Rusiei și Sultanul Abdulmejid I al Imperiului Otoman, referitor la controlul asupra creștinilor ortodocși care trăiau în teritoriile otomane.
În 1853, Rusia și Imperiul Otoman au intrat în război, iar în martie 1854, Franța și Marea Britanie s-au alăturat conflictului de partea otomanilor, încercând să oprească expansiunea rusă. De asemenea, Regatul Sardiniei (parte a Italiei moderne) s-a alăturat coaliției împotriva Rusiei.
După eșuarea eforturilor diplomatice, cele două tabere au trecut la acțiuni militare. Franța și Marea Britanie au considerat că portul Sevastopol din Crimeea era ținta cea mai importantă, ceea ce a transformat peninsula în principalul teatru de război.
După doi ani și jumătate de lupte, bilanțul a fost devastator: aproximativ 650.000 de soldați morți, majoritatea din cauza epidemiilor. În martie 1856, Rusia a fost forțată să accepte înfrângerea, după pierderea Sevastopolului și amenințarea că Austria s-ar alătura războiului împotriva sa.
Tratatul de pace care a urmat a impus pierderi teritoriale Rusiei: aceasta a fost nevoită să cedeze Delta Dunării și sudul Basarabiei. Totuși, deși luptele s-au desfășurat în mare parte în Crimeea, peninsula a rămas sub control rusesc.
Crimeea și Ascensiunea și Prăbușirea Uniunii Sovietice
După încheierea Războiului Crimeei în 1856, Rusia a fost forțată să accepte pierderi teritoriale, dar Crimeea a rămas sub controlul său. În următoarele decenii, regiunea a fost supusă unor schimbări politice și economice semnificative.
Odată cu prăbușirea Imperiului Rus după Revoluția din 1917, Crimeea a devenit un teritoriu contestat. După o perioadă de instabilitate și conflicte în timpul Războiului Civil Rus, peninsula a fost încorporată în Uniunea Sovietică în 1921 ca Republica Autonomă Crimeea în cadrul RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă). Însă regimul sovietic a adus colectivizare forțată, foamete și represiuni dure împotriva grupurilor etnice, inclusiv tătarilor crimeeni, care au suferit deportări masive.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Crimeea a fost ocupată de Germania nazistă între 1941 și 1944, suferind distrugeri masive. După recucerirea sa de către sovietici, regimul lui Stalin a ordonat deportarea tătarilor crimeeni, acuzați de colaborare cu naziștii. În numai câteva zile, aproape 200.000 de tătari crimeeni au fost deportați în Asia Centrală, în special în Uzbekistan. Deportarea a fost brutală, iar aproape 40% dintre deportați au murit în primii ani din cauza foamei și bolilor. Această acțiune a dus la moartea a mii de persoane și a schimbat radical demografia regiunii.
Într-o decizie surprinzătoare, liderul sovietic Nikita Hrușciov a transferat Crimeea din Rusia în Ucraina în 1954, un gest simbolic care a marcat 300 de ani de la unificarea Ucrainei cu Rusia. Deși acest transfer avea puține implicații practice în cadrul Uniunii Sovietice, el a devenit o sursă de tensiune după prăbușirea URSS în 1991. De asemenea, abia în anii ’80 tătarii crimeeni au început să se întoarcă în număr mai mare în Crimeea.
Crimeea în Epoca Modernă
După colapsul Uniunii Sovietice, Crimeea a devenit parte a Ucrainei independente, având inițial un statut autonom. Cu toate acestea, relațiile dintre Rusia și Ucraina au rămas tensionate, iar în 2014, Rusia a anexat Crimeea, declanșând una dintre cele mai mari crize geopolitice ale secolului XXI.
Dinamica relației cu tătarii a fost exploatată după război, iar Stalin i-a acuzat pe tătari de colaborare pentru a justifica deportarea în masă a acestora din Crimeea. Această deportare, în principal către Uzbekistan, este recunoscută drept genocid și genocid cultural de mai multe țări, inclusiv Ucraina, Lituania, Letonia și Canada. În primul an, între 20% și 25% dintre cei deportați au murit în Asia Centrală. Numărul exact al celor decedați rămâne necunoscut, dar se estimează că totalul victimelor s-a ridicat la câteva sute de mii.
În 1954, a fost luată o decizie crucială, ale cărei efecte s-au resimțit timp de decenii și care alimentează conflictul din regiune și astăzi. Uniunea Sovietică era alcătuită din 17 republici, iar Crimeea a fost transferată din Republica Sovietică Socialistă Rusă către Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, din motive ce țineau de proximitatea teritorială, dar și de legăturile agricole și culturale dintre Ucraina și Crimeea.
Crimeea după destrămarea Uniunii Sovietice
În 1991, odată cu prăbușirea URSS, Crimeea a ajuns să facă parte din Ucraina. Deoarece peninsula fusese parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene în ultimii 37 de ani, Ucraina și-a păstrat legătura teritorială cu Crimeea după destrămarea Uniunii Sovietice.
Începând cu 2014, Crimeea a fost în centrul unei controverse majore. În februarie, președintele ucrainean Viktor Ianukovici a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat sau o revoluție, în urma deciziei sale de a menține relații mai apropiate cu Rusia și de a respinge un acord de asociere cu Uniunea Europeană, care era susținut de majoritatea parlamentară.
Revoluția Demnității sau Euromaidan, așa cum este cunoscută, a aruncat Ucraina în haos. Crimeea, alături de regiunile de est ale Ucrainei, a fost cuprinsă de confuzie. Elementele pro-ruse au condamnat lovitura de stat/revoluția.
Modificările demografice și tensiunile de azi
Structura demografică a Crimeei reflectă complexitatea situației. Începând cu 1900, rușii etnici au devenit majoritari, depășind numărul tătarilor crimeeni. Recensământul din 2014 a arătat că două treimi din populația Crimeei era formată din ruși etnici.
Tensiunile au escaladat în orașele și satele din Crimeea, pe măsură ce susținătorii Ucrainei și cei ai Rusiei au ieșit în stradă pentru a protesta. În Kerci, primarul a declarat deschis că Crimeea este parte a Ucrainei, fiind acuzat de trădare de către mulțimile adunate. În Sevastopol, au fost arborate drapele rusești, iar susținătorii Rusiei au cerut alegerea unui cetățean rus ca primar.
Între timp, prim-ministrul Crimeei, Anatolii Mohîliov, a declarat că Crimeea recunoaște guvernul provizoriu al Ucrainei și va respecta legile adoptate de noul parlament de la Kiev.
Însă, temându-se că va pierde accesul la portul Sevastopol, vital pentru Flota Rusă a Mării Negre, și susținând că protejează drepturile etnicilor ruși, forțele ruse au ocupat rapid infrastructura strategică din Crimeea. La scurt timp, Rusia a preluat controlul total, a instalat un nou guvern și a organizat un referendum privind alipirea Crimeei la Federația Rusă.
Referendumul a fost respins de Ucraina și considerat ilegal de către ONU, pe motiv că a încălcat suveranitatea Ucrainei și Constituția acesteia. Mulți tătari crimeeni au boicotat votul, însă 97% dintre cei care au participat au votat în favoarea alipirii la Rusia, iar Moscova a acceptat rezultatul.
Crimeea după 2014
De atunci, Crimeea a fost sub controlul total al Rusiei, iar separatiștii pro-ruși din estul Ucrainei au continuat luptele împotriva guvernului ucrainean. Războiul s-a intensificat dramatic pe 24 februarie 2022, când Rusia a lansat o invazie pe scară largă a Ucrainei.
Începând cu 2022, Crimeea a devenit ținta represaliilor ucrainene împotriva forțelor ruse, fiind vizată de atacuri cu rachete și drone.
Viitorul Crimeei
Soarta Crimeei depinde în mare măsură de deznodământul actualului război ruso-ucrainean.
Crimeea a fost, dintotdeauna, un pământ al conflictelor. Istoria sa este plină de lupte între imperii. Niciodată acest lucru nu a fost mai evident decât în prezent, pe măsură ce Rusia și Ucraina sunt implicate într-unul dintre cele mai sângeroase războaie ale secolului XXI.
Russificarea și distrugerea culturii tătare
Odată cu deportările, în Crimeea au fost relocați loialiști ai Kremlinului. Astfel, a început un proces de rusificare a peninsulei și de ștergere a identității culturale tătare.
Limba tătară a fost interzisă, iar tătarii au fost forțați să scrie și să citească în alfabet chirilic. Cultura tătară a fost ținta represiunilor, fiind distruse moschei și arse cărți.
