Maria I Tudor, protret din 1554, aflat în colecția Muzeului Prado

Cine a fost, în realitate, „Bloody Mary”? Povestea reginei care a devenit simbolul cruzimii

A fost prima femeie care a condus Anglia în nume propriu, a cucerit tronul împotriva tuturor obstacolelor și a încercat să readucă țara la catolicism. Aproximativ 280 de protestanți au fost arși pe rug în timpul domniei sale, iar numele ei a devenit sinonim cu intoleranța și violența. Dar a fost Maria I Tudor cu adevărat mai sângeroasă decât ceilalți monarhi ai dinastiei Tudor sau a devenit victima unei campanii de propagandă religioasă, a prejudecăților misogine și a unei identități naționale construite ulterior în jurul protestantismului?

Maria I Tudor a ajuns pe tronul Angliei în 1553, într-un moment de profundă instabilitate politică și religioasă. După moartea fratelui său vitreg, Eduard al VI-lea, coroana fusese atribuită de acesta verișoarei lor, Lady Jane Grey, în încercarea de a exclude succesiunea catolică, relatează Smithsonian Magazine.

Maria a refuzat însă să accepte această decizie, și-a mobilizat susținătorii și a reușit să înlăture regina care domnise doar nouă zile. La 3 august 1553, a intrat triumfător în Londra, întâmpinată de o mulțime entuziastă. Ceea ce părea începutul unei domnii promițătoare avea să se transforme însă într-una dintre cele mai controversate pagini ale istoriei monarhiei engleze.

Născută la 18 februarie 1516, Maria era fiica lui Henric al VIII-lea și a Caterinei de Aragon. Copilăria sa a fost marcată de statutul privilegiat de prințesă, dar viața i s-a schimbat radical când tatăl său a decis să divorțeze de Caterina pentru a se căsători cu Anne Boleyn.

Maria, a doua din stânga, în această pictură intitulată „Familia lui Henric al VIII-lea”
Maria, a doua din stânga, în această pictură intitulată „Familia lui Henric al VIII-lea” Foto: © Hampton Court Palace, Public domain, via Wikimedia Commons

Refuzând să recunoască divorțul și ruptura regelui cu Biserica Romei, Maria a fost declarată nelegitimă, lipsită de titlul de prințesă și îndepărtată de mama sa. Abia după executarea Annei Boleyn, în 1536, a acceptat condițiile impuse de tatăl său și a fost reprimită la curte.

Moartea lui Henric al VIII-lea, în 1547, a adus pe tron un nou monarh, Eduard al VI-lea, care a accelerat reforma protestantă. Pentru Maria, catolică devotată, schimbările reprezentau o amenințare atât la adresa convingerilor sale, cât și a tradiției religioase engleze.

Când Eduard a murit, în 1553, încercând să o excludă de la succesiune, Maria a ales să lupte pentru drepturile sale dinastice, în loc să se refugieze în Spania. Victoria sa a transformat-o în prima regină a Angliei care a domnit în nume propriu, nu doar ca soție a unui monarh.

Restaurarea catolicismului, principala prioritate a reginei

Restaurarea catolicismului nu era lipsită de susținere populară: după ruptura cu Roma, numeroși englezi continuaseră să fie atașați de tradițiile catolice, iar reformele radicale introduse sub Eduard al VI-lea provocaseră nemulțumiri. Istorici precum Linda Porter susțin că protestantismul era încă religia unei minorități educate și că Anglia rămânea, în esență, o societate profund influențată de catolicism.

Inițial, Maria a abordat restaurarea vechii religii cu prudență. Situația s-a deteriorat însă după căsătoria sa, în iulie 1554, cu Filip al II-lea al Spaniei. Apropierea de puternicul Imperiu Habsburgic a alimentat temerile populației privind influența străină asupra Angliei. În același timp, regina a reintrodus legile împotriva ereziei, iar protestanții care refuzau să renunțe public la convingerile lor au devenit ținta persecuțiilor.

De ce a fost supranumită „Bloody Mary”?

Aproximativ 280 de protestanți au fost arși pe rug în timpul domniei sale, printre ei numărându-se și arhiepiscopul Thomas Cranmer. Aceste execuții au reprezentat fundamentul supranumelui „Bloody Mary” („Maria cea Sângeroasă”), care avea să-i definească imaginea istorică.

Totuși, cruzimea pedepselor trebuie privită în contextul secolului al XVI-lea, o epocă în care execuțiile publice și metodele brutale de pedeapsă erau obișnuite. Atât catolicii, cât și protestanții considerau erezia o amenințare la adresa ordinii sociale și religioase. În mentalitatea vremii, contestarea religiei oficiale însemna și contestarea autorității divine a monarhului.

Comparația cu ceilalți regi Tudor ridică însă întrebări incomode. Henric al VIII-lea a ordonat arderea pe rug a 81 de persoane pentru erezie, dar a fost responsabil și pentru un număr mult mai mare de execuții din alte motive, estimat la zeci de mii. Eduard al VI-lea a autorizat reprimarea sângeroasă a Revoltei Cărții de Rugăciune, soldată cu până la 5.500 de morți.

Nici Elisabeta I nu a fost străină de violență: în timpul domniei sale au fost executați sute de rebeli catolici și cel puțin 183 de catolici, majoritatea misionari iezuiți, condamnați pentru trădare.

De ce, atunci, numai Maria a rămas în istorie drept „sângeroasa” dinastiei Tudor? Răspunsul ține în mare măsură de felul în care a fost construită memoria sa.

În primul rând, Maria a fost o femeie într-o lume politică dominată de bărbați. Capacitatea femeilor de a conduce era privită cu suspiciune, iar deciziile reginei erau interpretate adesea printr-o perspectivă misogină. Era criticată atât pentru autoritarism, cât și pentru slăbiciune, atât pentru severitate, cât și pentru clemență.

Căsătoria cu Filip al II-lea al Spaniei a contribuit la deteriorarea imaginii reginei

Maria a fost prezentată drept o femeie dominată de sentimente, care ar fi sacrificat interesele Angliei pentru soțul său. Diferența de vârstă dintre cei doi (Filip era cu 11 ani mai tânăr decât Maria – n.r.), episodul unei sarcini fantomă și plecarea lui Filip din Anglia au alimentat această narațiune.

În realitate, plecarea sa era previzibilă, fiind determinată de obligațiile politice pe care le avea în Spania. Istoricii subliniază că documentele păstrate nu permit o reconstituire clară a relației personale dintre cei doi.

În contrast, Elisabeta I a fost apreciată pentru decizia de a nu se căsători și de a-și păstra independența politică. Astfel, cele două surori au fost judecate după criterii diferite: Maria a fost criticată pentru că s-a căsătorit, în timp ce Elisabeta a fost admirată pentru că a rămas necăsătorită. Această dublă măsură reflectă dificultățile cu care se confruntau femeile care exercitau puterea într-o societate profund patriarhală.

Un rol decisiv în transformarea Mariei într-un simbol al tiraniei l-a avut propaganda protestantă. În 1563, John Foxe a publicat celebra lucrare Foxe's Book of Martyrs (Cartea Martirilor), care descria suferințele protestanților executați în timpul domniei sale. Cartea, însoțită de ilustrații dramatice, a devenit extrem de populară în epoca Elisabetei I și a contribuit la construirea unei identități naționale engleze bazate pe opoziția față de catolicism.

Execuție publică înfățișată într-o gravură din Cartea Martirilor de John Foxe
Execuție publică înfățișată într-o gravură din Cartea Martirilor de John Foxe Foto: © John Foxe, Public domain, via Wikimedia Commons

Narațiunea lui Foxe a influențat timp de secole percepția asupra Mariei. Într-o Anglie care devenea tot mai profund protestantă, regina catolică a fost transformată într-un simbol al intoleranței și al cruzimii. După Revoluția Glorioasă din 1688, protestantismul s-a consolidat ca element central al identității britanice, iar imaginea negativă a Mariei a devenit și mai greu de contestat.

Maria I Tudor a murit după o domnie de numai cinci ani

Dincolo de controversa persecuțiilor religioase, domnia sa a avut și realizări importante. Maria a contribuit la reformarea finanțelor, la dezvoltarea explorărilor geografice și la extinderea capacităților navale ale Angliei. A susținut, de asemenea, educația religioasă, predicarea și activitățile caritabile. Unele dintre inițiativele sale au creat premise pentru politici pe care Elisabeta I le-a continuat ulterior, fără să recunoască întotdeauna contribuția predecesoarei sale.

Maria I Tudor a murit în 1558, la numai 42 de ani, după cinci ani de domnie. Moartea sa a întrerupt proiectul de restaurare catolică, iar Elisabeta I a preluat coroana, orientând definitiv Anglia spre protestantism. Dacă Maria ar fi trăit mai mult, este posibil ca reformele sale religioase și instituționale să fi avut timp să se consolideze.

Astăzi, istoricii încearcă să depășească imaginea simplificată a unei regine obsedate de religie și de pedepsirea adversarilor. Maria nu a fost lipsită de rigiditate, intoleranță sau greșeli politice, dar nici nu a fost singurul monarh al epocii care a recurs la violență pentru apărarea autorității și a credinței oficiale. Reputația sa a fost modelată de conflictele religioase, de prejudecățile față de femeile conducătoare și de propaganda care a însoțit consolidarea identității protestante britanice.

Maria I Tudor rămâne, astfel, una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei engleze: o regină care a încercat să schimbe cursul religios al țării, dar care a sfârșit prin a deveni simbolul unei cruzimi atribuite mult mai rar celorlalți monarhi ai vremii. Înainte de a fi „Bloody Mary”, a fost femeia care a demonstrat că o regină putea conduce Anglia cu aceeași autoritate ca un rege.

Foto sus: Maria I Tudor, protret din 1554, aflat în colecția Muzeului Prado (© Antonis Mor, Public domain, via Wikimedia Commons)

Mai multe pentru tine...