De ce nu s-a căsătorit niciodată Elisabeta I
Elisabeta I a Angliei este un personaj unic în istoria Angliei:situația sa neobișnuită de regină necăsătorită – singura din istoria țării – a creat o aură de mister în jurul său ce dăinuie și astăzi. Mare parte din faima acestui personaj provine tocmai din faptul că e cunoscută ca și ”Regina Virgină”, și mulți istorici – dar și psihologi – au încercat să-și explice de ce Elisabeta a ales să nu se căsătorească.
Alegerea neobișnuită a Reginei i-a atras numeroase critici și a stat la baza a numeroase tulburări politice. Constant, de-a lungul îndelungatei sale domnii, parlamentarii i-au cerut să se căsătorească pentru a se rezolva problema succesiunii. Pretendenți au existat, inclusiv printre capetele încoronate ale Europei, și s-au purtat foarte multe negocieri în acest sens, dar de fiecare dată Elisabeta sfârșea prin a refuza mariajul. Motivele exacte nu se cunosc nici până în ziua de azi.
Din momentul în care a Elisabeta a devenit Regina Angliei, toată lumea s-a întrebat când va avea loc căsătoria ei. S-a presupus că unul din primele lucruri pe care-l va face noua regină avea să fie să-și aleagă un soț care să o ajute să guverneze și, încă și mai important, să-i dea un moștenitor. Elisabeta era ultima din dinastia Tudorilor și ar fi fost normal ca principala ei preocupare să fie perpetuarea dinastiei. Era încă tănâră, spre deosebire de sora ei, Mary, care ajunsese regină când avea deja peste 30 de ani, și toți își doreau ca țara să aibă din nou o familie regală. Fără un moștenitor la tron, viitorul era nesigur, mulți temându-se că țara ar putea ajunge în război civil din cauza altor pretendenți la tron.
În primele săptămâni ale domniei, la curtea engleză se aflau foarte mulți pețitori. Ambasadorii statelor din Europa îi făceau reginei oferte în numele stăpânilor lor. Regina devenise practic cea mai căutată femeie din Europa. A primit oferte de la Regele Spaniei, prințul Suediei, viitor Rege, de la arhiducele Carol, fiul Împăratului Ferdinand, diverși conți englezi etc. Se pare însă că singura persoană de la curte care nu înțelegea urgența căsătorieie era Elisabeta însăși.
Nu vom ști niciodată dacă Elisabeta intenționa sau nu să se căsătorească. Ea a declarat de mai multe ori că, personal, ar fi preferat să nu o facă, și nu s-a arătat niciodată entuziasmată de această idee. Ar fi însă o greșeală să presupunem că, din moment ce ea nu s-a căsătorit, nu intenționa să o facă. Căsătoria unei Regine era o afacere foarte complicată care se putea dovedi a fi catastrofală pentru regat. Elisabeta nu dorea să facă aceeași greșeală pe care o făcuse sora ei, Mary, căsătorită cu Filip al Spaniei, un om extrem de nepopular în rândul populației. În plus, cu oricine s-ar fi căsătorit Elisabeta, respectivul ar fi avut pretenția de a avea un cuvânt de spus în problemele guvernării – așa cum făcuse și Filip-și nici Elisabeta, nici miniștrii ei nu doreau să renunțe la conducerea exclusivă a afacerilor statului.
Din aceste motive, pentru interesele statului era cel mai bine ca Elisabeta să-și aleagă un soț care să aibă statutul și rangul potrivit, dar care să nu fie reprezentantul unei mari puteri europene și care să se mulțumească doar cu rolul de prinț-consort. Astfel, monarhii europeni ieșeau automat din discuție, deși Erik al Suediei a fost considerat multă vreme o variantă bună. Acesta era și el protestant și avea o imagine bună în rândul englezilor. Totuși, nu era un monarh bogat, iar căsătoria ar fi adus Angliei prea puține beneficii materiale sau politice (Suedia nu era, la vremea respectivă, o putere importantă).
Proiectele de căsătorie ale Elisabetei I
Cronologia principalilor pretendenţi ai Elisabetei [cei subliniaţi au fost cei în jurul cărora s-au purtat cele mai multe discuţii şi negocieri]:
In 1559, Parlamentul i-a adresat Reginei o petiție prin care îi cerea să se mărite cât mai repede şi nu cu un străin. Parlamentul dorea ca succesiunea să fie asigurată printr-un moştenitor masculin, de sânge englez, astfel încât nici un străin să nu poată ridica pretenţii la tron. Elisabeta a răspuns petiției astfel :
”[…]Petiţia pe care mi-aţi adresat-o constă în trei probleme, iar răspunsul meu la ea depinde de două.
La prima parte vă pot spune că, de când sunt în stare să judec singură, am ales de bunăvoie starea în care mă aflu acum, care mă satisface din plin şi care cred că şi lui Dumnezeu îi place. Dacă ambiţia unei glorii mai mari mi-ar putea fi oferită de un soţ, cum mi s-a propus, după cum Lordul vostru Trezorier ştie bine aceasta, sau dacă teama de duşmanii mei sau de moarte, al cărei mesager sau mai degrabă supraveghetor a fost nu puţin timp zilnic în faţa ochilor mei …sau poruncile surorii mele, despre care nu spun mai mult, ca să nu-i pătez memoria, pentru că nu vreau să acuz morţii, dar una din aceste cauze ar fi putut să mă convingă să-mi schimb modul de viaţa, nu aş fi acum ceea ce sunt […]
Dar vă înţeleg petiţia şi iau ce este bun din ea, pentru că este simplă şi nu conţine nici o condiţionare de loc sau de persoană. Altfel, mi-ar fi displăcut foarte mult, şi aş fi considerat-o ca o dovadă de aroganţă din partea voastră, nefiind potrivit, ca o abatere de la datoria voastră de supunere, … să trageţi dragostea mea către ce vă place vouă sau să limitaţi voinţa mea prin fanteziile voastre. Cu toate acestea, nici unul dintre voi să nu se îndoiască că, dacă Dumnezeu vrea să mă îndrepte într-o zi spre o altă stare, să fiţi siguri că niciodată nu voi refuza ceea ce este bine pentru regat şi pentru binele tuturor … Vă asigur că niciodată nu voi încheia în această problemă ceva ce ar prejudicia regatul, pentru bogăţia, binele şi siguranţa celor pentru care nu voi înceta să-mi dedic viaţa …
Dar dacă lui Dumnezeu îi va plăcea să mă păstreze în afara căsătoriei, nu aveţi de ce vă teme că El va abandona acest regat fără un moştenitor mai bun decât cel care ar proveni din căsătoria mea …
Iar la sfârşit, îmi va fi destul ca pe piatra mormântului meu să fie scris că o regină, domnind cât a domnit, a trăit şi a murit fecioară.”
Răspunsul la cererea în căsătorie a lui Erik al Suediei, 1560
”Serenităţii Sale Prinţului, Vărului Nostru Drag,
O scrisoare, cu adevărat a voastră atât prin scris cât şi prin sentimente, ne-a fost înmânată pe 30 Decembrie de fratele vostru drag, ducele de Finlanda. Şi în timp ce vedem că entuziasmul şi dragostea minţii voastre către noi nu s-a diminuat, suntem în parte îndureraţi deoarece nu îi putem acorda Înălţimii voastre acelaşi tip de afecţiune.
Şi aceasta nu se întâmplă pentru că ne-am îndoi în vreun fel de dragostea şi onoarea voastră, ci pentru că, aşa cum adesea am mărturisit atât în cuvinte cât şi în scris, niciodată până acum nu am avut sentimentul acestui tip de afecţiune către cineva.
Prin urmare o rugăm pe Înălţimea voastră, din nou şi din nou, să puneţi o limită dragostei voastre, în aşa fel încât să nu treacă dincolo de legile prieteniei în prezent şi nici să le ignore în viitor. In schimb, noi vom avea grijă să îndeplinim către Înălţimea voastră tot ce este necesar pentru păstrarea cu sfinţenie a prieteniei între Prinţi. Pare ciudat pentru Înălţimea voastră să scrie că aţi înţeles de la fratele şi ambasadorii voştri că noi suntem întru totul hotărâtă să nu ne căsătorim cu un soţ absent, şi că nu ar trebui să dăm nici un răspuns până nu vă vom vedea în persoană.
Noi credem cu siguranţă că dacă Dumnezeu ne va îndrepta vreodată inima spre căsătorie niciodată nu vom accepta sau alege vreun soţ absent, oricât de puternic şi bogat ar fi. Dar că nu ar trebui să vă răspundem până nu vă vom vedea în persoană este atât de îndepărtat de lucrul în sine, încât niciodată nu am luat în considerare aşa ceva. Dar, după cum întotdeauna am spus, cu cuvinte asemănătoare, atât fratelui vostru, care este cu siguranţă un prinţ extraordinar şi pe bună dreptate foarte drag nouă, cât şi ambasadorilor, că nu ne gândim în inima noastră să ne mărităm, ci ne-am dedicat acestei vieţi necăsătorite şi sperăm ca Înălţimea voastră să nu-şi mai consume timpul aşteptându-ne.
Dumnezeu să dea Înălţimii voastre mulţi ani de sănătate şi pace. Din castelul nostru de la Westminster, 25 Februarie,
Sora şi verişoara Înălţimii voastre,
Elisabeta ”
Răspuns adresat unei delegaţii parlamentare asupra căsătoriei ei, 1566
”Nu m-am născut în ţară? Au fost părinţii mei născuţi într-o ţară străină? Nu este aici regatul meu? Pe cine am oprimat? Pe cine am îmbogăţit în detrimentul altuia? Ce tulburare am provocat în această stat astfel încât să fiu suspectată că nu am nici un respect faţă de el? Cum am guvernat de la începutul domniei? […]
Problema asupra căreia ei au făcut petiţia, după cum am fost înştiinţată, constă în două puncte:căsătoria mea şi desemnarea succesiunii la coroană, în care căsătoria a fost prima plasată, de dragul obiceiurilor. Le-am trimis răspuns prin consiliul meu, mă voi mărita (chiar dacă după propria mea dispoziţie eram înclinată mai degrabă să nu o fac), dar răspunsul nu a fost acceptat sau luat în considerare, deşi erau cuvintele Prinţului lor. Niciodată nu voi încălca cuvântul rostit în public al unui prinţ, de dragul onoarei mele. Prin urmare, spun din nou:mă voi mărita cât de curând voi putea să o fac convenabil, dacă Dumnezeu nu îl va lua pe cel cu care intenţionez să mă mărit, sau pe mine, sau dacă altceva important se va întâmpla. Nu pot spune mai multe în absenţa părţilor. Si sper să am copii, altfel nu m-aş mărita niciodată. Ciudat fel de petiţionari sunt cei care cer ceva şi nu pot fi altfel asiguraţi decât prin cuvântul prinţului şi totuşi ei nu îl cred atunci când le este spus.
Al doilea punct a fost limitarea succesiunii la coroană, în care nu a fost nimic spus pentru siguranţa mea, ci doar pentru a lor. Nu s-a pomenit ca picioarele să pretindă să conducă ele capul într-o problemă căreia el îi acordă atenţia necesară de vreme ce îl priveşte mai îndeaproape pe el [capul], decât pe ele [picioarele]. ”
Celălalt pretendent care avea șanse destul de mari să ajungă Regele Angliei a fost Ducele d’Alençon, fiul Caterinei de Medici, Regina-Mamă a Franței, și fratele Regelui Franței. În anii 1570 el era principalul personaj avut în vedere pentru căsătoria cu Elisabeta, deși era cu mult mai tănâr decât acesta. Singurul motiv pentru care căsătoria celor doi ar fi fost dezirabilă era că Anglia și Franța aveau nevoie de o alianță reciprocă în condițiile în care relațiile cu Habsburgii se deterioraseră foarte mult. Negocierile au eșuat din cauza cererilor considerate exagerate emise de prințul francez. Acestea cerea următoarele:
- titlul de rege al Angliei;
- încoronarea la Westminster;
- dotă anuală de 60.000 de lire sterline chiar şi după ce Elisabeta ar fi murit;
- dreptul de a obţine, cu acordul reginei, orice funcţie publică şi demnitate din regat;
- libertatea de a-şi practica religia;
- concesionarea unui port liber pe coasta de sud a Angliei, unde să amplaseze o garnizoană franceză, ca loc de refugiu.
Chiar dacă Ducele d’Alençon ar fi renunțat la anumite pretenții, probabil că mariajul oricum nu ar fi avut loc. Ideea căsătoriei Reginei cu un francez displăcea multora. Spre exemplu, pamfletarul John Stubbs și-a exprimat dezacordul cu privire la această idee într-un pamflet numitThe Discovery of a Gaping Gulf whereunto England is like to be swallowed by another French Marriage, if the Lord forbid not the banns, by letting her Majesty see the sin and punishment thereof[1].
Stubbs argumentează că Regina, la vârsta de 46 de ani, este prea bătrână pentru a avea copii, astfel că mariajul este inutil. În plus, o relație atât de apropiată de monarhia franceză – ce s-ar naște prin această căsătorie – ar compromite valorile, obiceiurile, limba și moralitatea engleză. În text, el spune despre Ducele d’Alençon că ar fi ”vechiul şarpe din Sfânta Scriptură, revenit sub înfăţişare omenească să o ispitească pe Eva englezoaică şi să distrugă din nou paradisul terestru”.
BIBLIOGRAFIE
● Keith Randell. Elisabeta I şi guvernarea Angliei. Bucureşti:Ed. All, 2000
● Michel Duchein. Elisabeta I. Bucureşti:Ed. Artemis, 2001
● John Warren.Elisabeta I:religia şi politica externă.Bucureşti:Ed. All, 2000
● http://www.luminarium.org/renlit/tudor.htm
[1]”Descoperirea prăpăstiei adânci de care Anglia riscă să fie înghiţită printr-o căsătorie franceză dacă Domnul nu împiedică săvârşirea ei arătându-i Maiestăţii Sale păcatul şi pedeapsa ce-o aşteaptă”
