Cine a fost cel mai impunător reprezentant al vechii boierimi?
Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit ulterior Nababul, se naște la 22 septembrie 1832, la București, ca fiu al lui Grigore Cantacuzino din ramura muntenească a familiei și al Luxiței Krețulescu.
Fiindcă tatăl său, fire bolnăvicioasă, simțea nevoia să se afle cât mai aproape de băile termale din centrul Europei, Revoluția de la 1848 surprinde întreaga familie la Viena, unde asistă la revolta vienezilor și la debarcarea lui Metternich din funcția de cancelar al imperiului, pe care o deținuse aproape patru decenii.
În acele vremuri tulburi, frumoasa și devotata Luxița ducea tot greul casei, aflată în Piața Sfântul Ștefan, dând naștere și celui de-al treilea copil al cuplului, Smaranda, la 7 septembrie 1848. Pentru educația copiilor, Luxiţa angajase un preceptor francez, Peyreboive, pentru băiat, și o institutoare, tot franțuzoaică, pentru fata cea mare, Maria. În scurt timp însă, întreaga familie se va refugia la Linz, oraș mai ferit de tulburările care aveau loc în capitală.
Revenirea în România
Tânărul Cantacuzino va urma cursurile Facultății de Drept din Paris, unde își ia și doctoratul în 1858. Revine în țară, unde este numit judecător la Tribunalul Ilfov, după care devine consilier la Curtea de Apel din București, funcție din care își dă demisia, la 4 mai 1864, în semn de protest față de lovitura de stat executată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu două zile înainte. Va reveni în magistratură după îndepărtarea lui Cuza din domnie, tot la Curtea de Apel din București, dar în calitate de președinte al acesteia.
Este ales deputat în Adunarea Constituantă din 1866, calitate din care contribuie la elaborarea Constituției din același an. Trei ani mai târziu, în aprilie 1869, devine primarul Bucureștiului, funcție pe care o deține doar până în ianuarie anul următor, destul ca să dăruiască urbei lui Bucur celebra și mult vizitata fântână a lui Cantacuzino din Parcul Carol. Se va căsători cu Ecaterina Băleanu, mariaj marcat nefericit de moartea, din cauza difteriei, a primilor doi copii, Drăghici și Ștefan, în aceeași zi de 16 septembrie 1884, primul în vârstă de cinci ani, al doilea de doar patru ani.
Pentru Cantacuzino, „a face politică era o plăcere de mare boier”
Intră în Partidul Conservator, care îl numește în diferite funcții ministeriale, precum cea de ministru al Justiției (1870) sau al Lucrărilor Publice (1873-1875), dar și în funcții reprezentative, precum cea de președinte al Camerei Deputaților (1889-1891) sau de președinte al Senatului (1892-1895). În toate aceste funcții, Gheorghe Cantacuzino nu a exercitat o influență politică deosebită. „Pentru el, a face politică era o plăcere de mare boier, nu o tortură zilnică, o strădanie continuă de a avea și a păstra aderenți… Averea îl dispensa de multe.” (Ion Bulei).
În lumea politică românească de la sfârșitul veacului al XIX-lea, care cultiva inteligența speculativă și talentul oratoric, Cantacuzino-Nababul nu strălucea. Dar tocmai această lipsă de însușiri politice îl va propulsa pe Cantacuzino în cea mai înaltă funcție politică în statul român, cea de prim-ministru, consecutiv alegerii sale ca șef al Partidului Conservator în urma neașteptatei morți a lui Lascăr Catargiu pe 11 aprilie 1899.
Or, după demisia lui D.A. Sturdza din fruntea guvernului liberal pe care îl condusese, Regele Carol I, credincios principiului rotativei guvernamentale, dorea să-i aducă pe conservatori la putere. Problema era că Partidul Conservator – ca de atâtea ori de-a lungul existenței sale – nu era deloc unitar, fiind împărțit în două fracțiuni mari, conservatorii puri și junimiștii. Moartea lui Lascăr Catargiu, o personalitate recunoscută de către toți drept șef, complica și mai mult lucrurile.
Primul guvern al Nababului
La nici două ore după moartea lui Catargiu se întrunește Comitetul Executiv al partidului, prezenți fiind doar 9 din cei 22 de membri ai forului. La propunerea generalului Gh. Manu, și el fost prim-ministru, dar în opoziție cu părerea celor care doreau să se mai aștepte puțin pentru a se lua legătura cu junimiștii, este ales președinte al Comitetului Executiv Gheorghe Cantacuzino.
Funcția nu era echivalentă cu cea de șef al partidului, dar puțini făceau această diferență mai mult simbolică. Așa încât Manu trimite telegrame tuturor filialelor conservatoare din țară că Gheorghe Cantacuzino a fost ales șef al partidului. Însă Carol I, care dorea să aducă la putere un Partid Conservator unit, îi invită în audiență „împreună și simultan”, după inspirata formulă a lui Titu Maiorescu, pe Carp, liderul junimiștilor, și Cantacuzino, rugându-i să se împace și să-i prezinte o listă a guvernului comună, carpiști și cantacuziniști.
Cei doi nu se înțeleg, punctul nevralgic fiind deținătorul portofoliului de la Interne, astfel încât regele se vede nevoit să-i încredințeze formarea guvernului lui Cantacuzino. Primul guvern al Nababului nu va fi unul performant, deși se aflau în el și câteva personalități notabile: în primul rând, Take Ionescu la Culte și Instrucţiune Publică, C.I. Istrati la Lucrări Publice, dar și cei doi frați Lahovary, Ion la Externe și Iacob la Ministerul de Război.
Nu-i vorbă, nici împrejurările nu erau prielnice unei activități rodnice la guvernare, deficitul public fiind de peste 90 de milioane de lei, iar anul agricol, extrem de prost din cauza unei secete prelungite. Evident, alegerile sunt câștigate fără probleme de conservatori, Gheorghe Cantacuzino deținând și portofoliul Internelor, astfel încât în Camera Deputaților intră 157 de conservatori dintr-un total de 183, iar la Senat, 86 din 120.
Afaceri cu iz de incompetenţă
Prima guvernare a lui Gheorghe Cantacuzino va fi marcată de două afaceri cu iz de incompetență mai degrabă decât de corupție: afacerea fânului și afacerea Hallier.
Seceta din primăvara și vara anului 1899 a dus la o situație dramatică în agricultură, vitele fiind în pericol să moară din cauza lipsei nutrețului. Situația era agravată de faptul că la conducerea Ministerului Agriculturii și Domeniilor se afla Nicolae Fleva, politician cu o îndelungată și controversată carieră. Fleva era deputatul la a cărui interpelare, în 1877, Kogălniceanu declarase în Parlament independența României, dar ulterior Fleva se remarcase prin ieșirile sale turbulente soldate chiar cu două dueluri, unul dintre ele cu Ion I. C. Brătianu, care-l rănește aproape de inimă.
Va deveni primar al Bucureștiului între 1884 și 1886, dar și ministru de Interne pentru trei luni în cabinetul condus de D.A. Sturdza (1895-1896). Se ceartă cu liberalii pe tema votului universal și trece la conservatori, care au nefericita inspirație de a-l promova în funcția de ministru al Agriculturii.
Demagog, turbulent, spirit citadin, Fleva n-avea nici pasiunea, nici competența pentru a conduce acest minister. Așa încât, confruntat cu seceta care lovise țara în prima jumătate a anului 1899, nu găsește altceva mai bun de făcut decât să cumpere fân din străinătate, respectiv din Ungaria. Fleva trimite în Ungaria doi inspectori care să cumpere tot fânul disponibil, dar în calitate de simpli particulari, nu de trimiși ai statului român. Se achiziționează 9.000 de vagoane cu fân, dar de slabă calitate, iar când ajung în țară, în septembrie, încep ploile care evident alterează tot fânul cumpărat. Cheltuiala cu fânul, acum degradat, fusese de 6 milioane de lei, prilej pentru opoziția liberală să atace violent Guvernul.
Fragmentul face parte din articolul „Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, cel mai impunător reprezentant al vechii boierimi”, publicat în numărul 266 al revistei „Historia” (revista:266), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 martie - 14 aprilie, și în format digital pe platforma paydemic.
