Politica văzută ca obligaţie în lumea bună

E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice. La polul opus au fost și oameni foarte bogaţi, cu averea deja făcută, care au practicat politica zi de zi, dar ca pe o ocupaţiune secundară, o obligaţie socială, ca un fel de club, unde e bine să fii, ca să vadă lumea cât de important ești.

Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, a rămas în memoria istorică drept cel mai bogat român de la sfârșitul secolului al XIX-lea și de la începutul celui următor, în perioada cea mai bună a Vechiului Regat. Cât de bogat a fost rămâne în continuare de dezbătut, dar, cu certitudine, a avut o avere impresionantă pe care s-a preocupat toată viaţa să o administreze și să o mărească.

Averile creează mituri, la fel și în cazul Nababului. Chiar și porecla este un mit, pentru că Grigore Cantacuzino nu a dus o viaţă de nabab, în sensul cheltuielilor fabuloase pentru luxul și plăcerile vieţii. Din contră, toţi contemporanii spun că era un mare zgârcit. Stătea cu mâinile mai mult vârâte în buzunare, de unde se auzea un clinchet metalic. Nu erau bani, de fapt nu avea aproape niciodată bani la el și se întâmpla să ia birja, dar să vadă, la sfârșitul drumului, că nu găsea câteva parale să plătească. Sunetul din buzunare venea, de fapt, de la numeroasele chei de la casele de bani pe care le inspecta pe baze regulate ca să-și verifice starea averii.

Probabil că și rivalitatea cu Regele Carol, căruia i-ar fi cerut permisiunea să-și acopere unul dintre palate cu monede de aur, și i s-ar fi răspuns: da, dar să le pună pe cant, este tot un mit. Practic, nu ar fi fost motive ca Nababul şi Regele Carol să nu se înţeleagă.

Regele era un om pragmatic și deloc expansiv cu cheltuielile, atât ale lui, din veniturile private, cât și ale statului. Sunt celebre mesele pe care le dădea, de unde riscai să pleci flămând, pentru că mânca repede și nu aștepta pe nimeni să termine. Într-o ţară în care banul public era cheltuit cu largheţe, o asemenea zgârcenie regală a fost benefică.

Ironizat în epocă pentru reţinerea în a-şi arăta până și inteligenţa, Nababul a avut totuși un doctorat în drept la Paris, iar ca moștenire a lăsat trei palate superbe, dintre care unul a devenit reperul Căii Victoriei şi, mai târziu, casă pentru George Enescu. Așa se scrie istoria.

Textul cu același nume a fost publicat în numărul 266 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 martie - 14 aprilie, și în format digital pe platforma paydemic.