Vinovații fără vină – victimele deportărilor comuniste

Impunerea domiciliului obligatoriu era o formă de pedeapsă administrativă, pe care Securitatea putea să o aplice unor persoane sau categorii sociale considerate nesigure sau chiar ostile, în primele decenii ale regimului comunist, atingând uneori dimensiunile unor deportări în masă. A început cu dislocarea foștilor moșieri în 1949.

Apoi, în noaptea de Rusalii (17/18 iunie) 1951, a fost deportat un număr impresionant de familii din zona Banatului și din insula Ada Kaleh – populația de aici era văzută drept posibil simpatizantă a regimului Tito din Iugoslavia (la vremea respectivă Tito era un paria în cadrul blocului comunist). Au urmat alte strămutări până spre jumătatea anilor ’60. Majoritatea celor deportați au fost trimiși în Bărăgan, unde au luat totul de la zero, și-au ridicat alte gospodării și au întemeiat localități noi, precum Dâlga, Movila Gâldăului, Răchitoasa, Valea Viilor etc, scrie Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), pe pagina de Facebook a instituției.

Securitatea română nu este cunoscută pentru marea acuratețe a bazelor sale de date, mai ales cele referitoare la primii ani de funcționare ai instituției. Munca susținută a angajaților CNSAS a condus la constituirea unei baze de date, care, deși incompletă încă, ne dă posibilitatea de a contura o imagine de ansamblu asupra fenomenului deportărilor. Astfel, au fost identificate 18591 de familii, cărora le-a fost aplicată măsura domiciliului obligatoriu de-a lungul primei perioade a regimului comunist din România. Până în prezent, au fost prelucrate 56468 de fișe de cartotecă ale persoanelor dislocate. Trebuie spus că unii dintre deportați au câte 2 fișe de cartotecă (ori pentru că securiștii au completat 2 fișe în ani diferiți, ori pentru că au primit domiciliu obligatoriu în două perioade), alți nu au niciuna. Deasemenea, în multe cazuri, membrilor minori ai familiilor nu li s-a completat o fișă proprie.

Conform criteriilor Securității, cei deportați au fost încadrați în mai multe categorii, între care:

Moșieri: 2101 familii
Chiaburi: 4514 familii
Naționalizați: 1168 familii
Politici: 2875 de familii (unora dintre condamnații politic, la eliberarea din penitenciar, li se impunea și o perioadă de domiciliu obligatoriu)
Răzmerițați: 192 de familii (este vorba de cei care au participat la acțiuni îndreptate împotriva colectivizării)
Basarabeni: 2415 familii (foști refugiați din Basarabia și din nordul Bucovinei, stabiliți în România după ocuparea acestor provincii de către U.R.S.S. în 1940)
Macedoneni: 718 familii (aromâni din Balcani, stabiliți în România)
Foști militari în S.S.: 362 de familii
Diverși: 525 de familii (în această categorie erau încadrați foști funcționari, mici comercianți și posesori de ateliere, foști membri ai unor partide politice, etc)

Acestora li se adăugau și recidiviști, infractori de drept comun: 1387 de familii.

În imagini sunt file extrase dintr-un dosar de domiciliu obligatoriu, printre care și un proces verbal de confiscare a averii. Familia, care locuia în Târgul Lăpuș (județul Maramureș), a fost dislocată în 1952 și trimisă cu domiciliu obligatoriu la Jegălia (județul Călărași) sub acuzația de „chiabur” (bogătaș).

Pentru a vedea cum puteai fi considerat „chiabur” de regimul comunist, prezentăm Procesul verbal de confiscare a averii:

1. o casă din lemn și pământ vechimea circa 20 de ani cu două camere și patru geamuri simple;

2. 100 kg porumb;

3. cinșpe kg secară;

4. șaptezeci kg orz;

5. treizeci kg ovăz;

6. douăsprezece kg lână de oaie albă;

7. zece kg făină de porumb;

8. unsprezece kg cânepă;

9. una sobă de gătit tuci în bune condițiuni;

10. douăsprezece ștergari de cânepă de tort;

11. două paturi cu un cearceaf și una perină;