O scurtă istorie a mahmurelii și a remediilor sale: de la varză și cuișoare până la plămâni de capră
Oricine s-a trezit vreodată cu o mahmureală va recunoaște efectele sale fizice și psihologice: durere de cap, greață, dezgust față de propria persoană, regret și poate chiar o anumită rușine pentru comportamentul lipsit de inhibiții care a însoțit starea de ebrietate.
În zilele noastre, în era telefoanelor inteligente, orice rușine provocată de amintirea încețoșată a comportamentului de cu o seară înainte este, invariabil, și mai puternică atunci când există dovezi fotografice rămase pentru totdeauna online, la vedere, pentru ca toți să le vadă și să le judece. Vechiul adagiu potrivit căruia cel mai bun remediu pentru mahmureală este să nu bei prea mult alcool în seara precedentă nu este de ajutor pentru cel care suferă deja de ea.
Consumul excesiv de alcool are o lungă tradiție culturală. În „Banchetul” lui Platon (aproximativ 385–370 î.Hr.), care descrie o petrecere în cadrul căreia invitații dezbat natura iubirii, beția perturbatoare a intrusului Alcibiade contrastează cu capacitatea lui Socrate de a bea în exces, rămânând totuși lucid și evitând mahmureala.
Între timp, adoratorii zeului grec al vinului, Dionis, susțineau că intoxicația alcoolică reprezintă un mijloc de a atinge o stare de transcendență. De exemplu, într-o colecție antică grecească de imnuri adresate diferiților zei și atribuită poetului mitic Orfeu, Imnul orfic îl invocă pe Dionis să „îmi dea, din belșug și fără vină, prilej de bucurie”.
Grecii și romanii credeau că este periculos și barbar să bei vin nediluat. Istoricul antic Herodot a scris că Cleomene I, regele Spartei, a înnebunit după ce a băut vin nediluat împreună cu sciții, temutele și, se spunea, sălbaticele triburi de războinici nomazi originare din Siberia antică.
Noe din Biblie se îmbată cu vin din via pe care o plantase după ce fusese cruțat de potop. Fiul său Ham îl găsește zăcând într-o stare de beție în cort și le povestește imediat celorlalți fii ai lui Noe, frații săi, Sem și Iafet. Cei doi frați îl acoperă pe Noe fără să-i privească goliciunea. Când Noe se trezește „și află ce-i făcuse fiul său cel mai tânăr”, blestemă urmașii lui Ham.
Cercetătorii Bibliei au interpretat în diferite moduri acțiunea lui Ham, ceea ce acesta „i-a făcut” lui Noe, ca voyeurism, castrare sau viol incestuos. Potrivit cercetătorilor John Sietze Bergsma și Scott Walker Hahn, este vorba în mod specific despre incest matern, deoarece în alte pasaje ale Bibliei goliciunea tatălui este sinonimă cu cea a mamei.
Desigur, nimic din toate acestea nu explică de ce Noe se consideră nevinovat pentru faptul că s-a îmbătat în primul rând. Aceeași întrebare se pune mai târziu în Geneza, când Lot ajunge de două ori atât de beat încât fiicele sale întrețin relații sexuale cu el în nopți consecutive și, aparent, fără ca el să știe, pentru a putea avea copii. Nu ni se spune dacă Noe sau Lot suferă de mahmureală, deși irascibilitatea lui Noe indică acest lucru cu siguranță.
Creștinismul a păstrat recomandarea anticilor privind consumul moderat de alcool și a transformat pierderea controlului provocată de beție în păcatul lăcomiei. Până la Reforma Protestantă, vinul a rămas un produs special în Europa continentală medievală și în Marea Britanie: transformat în sângele lui Hristos și consumat de preot ca parte a ofrandei euharistice, dar și ca simbol al statutului social.
Doar cei bogați își permiteau să se îmbete cu vin. Deși în ghidurile englezești din perioada modernă timpurie despre un trai sănătos existau avertismente privind pericolele pentru sănătate ale consumului excesiv de vin, autoritățile dădeau, în general, vina pentru beție și comportamentul antisocial pe berea tare și ale (un tip de bere obținută prin fermentație caldă -n.r.), băuturile mai ieftine ale oamenilor săraci.
În Anglia medievală și în cea a începutului epocii moderne, cârciuma era considerată un cuib al nelegiuirii, după cum reiese clar din poemul din secolul al XIV-lea al lui William Langland, „Piers Plowman”. Poemul povestește cum personajul „Lăcomia” este oprit din drumul său către biserică de Betty, berărița.
În ghidul din secolul al XVI-lea „A Compendious Regiment, or A Dietary of Health”, autorul Andrew Boorde descrie efectele beției, în urma căreia „mintea sau simțurile devin amorțite… pofta de mâncare dispare; capul este ușor și doare”.
Se referă, aparent, la efectele consumului excesiv de ale sau bere, deoarece menționează „viermele de malț [care] joacă atât de repede feste diavolești în cap, încât întreaga lume se învârte în jurul tău pe roți”. Viermele de malț era o larvă de gândac care infesta malțul folosit la fabricarea berii și, de asemenea, un termen folosit pentru a descrie un mare băutor.
Remedii pentru mahmureală
Ne-ar putea ajuta strămoșii noștri să găsim astăzi un remediu pentru mahmureală? Atunci, ca și acum, accentul era pus în principal pe prevenție.
Boorde și contemporanii săi apelau la autorii antici pentru a preveni efectele neplăcute ale consumului excesiv de alcool. Sursele clasice erau citate în mod regulat pentru recomandarea consumului anumitor alimente înainte de o sesiune de băut; se considera că migdalele, varza, gutuile coapte, pelinul (absintul) și chiar plămânii de capră ar fi benefice.
Existau și sfaturi despre cum să te simți mai bine după un exces de mâncare și băutură. Autorii de lucrări despre dietă recomandau beneficiile exercițiului fizic moderat, în special mersul pe jos, precum și somnul, provocarea vomei fiind considerată o ultimă soluție.
Oferă știința modernă vreo speranță pentru un remediu sigur împotriva mahmurelii? Un studiu recent publicat în revista „Addiction” a constatat că medicamentele acidul tolfenamic și piritionul, precum și extractul de cuișoare, mai ușor de procurat, „merită studiate în continuare”, deși această concluzie se bazează pe „dovezi de o calitate foarte scăzută”.
Autorii medievali ai lucrărilor despre dietă lăudau cuișoarele pentru proprietățile lor revitalizante și pentru efectul benefic asupra problemelor stomacale. Dar poate că orice idee despre un „leac” pentru mahmureală pornește de la premisa discutabilă că este posibil să repari daunele autoprovocate asupra trupului și minții în urma unei perioade de consum excesiv de alcool.
În cartea sa plină de umor despre băutură, publicată pentru prima dată în 1972, Kingsley Amis dedică un întreg capitol mahmurelii, referindu-se la simptomele sale fizice și metafizice (emoționale, psihologice).
Amis oferea sfaturi pentru tratarea unei mahmureli metafizice prin „lecturi pentru mahmureală” și „audiții pentru mahmureală”: cărți și muzică menite să inducă o anumită stare de spirit. El considera că „trebuie să te simți mai rău din punct de vedere emoțional înainte de a începe să te simți mai bine”.
A trăi mahmureala, în loc să încerci să-i maschezi efectele, este esențial pentru ispășirea „păcatului” excesului. Această idee nu este foarte diferită de idealul medieval al mortificării.
Foto sus: Provocarea vărsăturilor era unul dintre remediile pentru mahmureală prescrise în Evul Mediu. Miniatură din manuscrisul „Tacuini sanitatis”, aflat la Bibliothèque interuniversitaire de santé (Paris) via archive.org
-----
Autor: Joan Fitzpatrick, conferențiar în literatură renascentistă, Universitatea Loughborough
Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.
Mai multe pentru tine...
