Dotarea armatei cu tunuri grele în ultimul deceniu comunist

România socialistă este privită de mulți conservatori în gândire drept o perioadă de prosperitate și fericire pentru masele de români datorită politicii partidului unic, personal a tovarășului Nicolae Ceaușescu, cel ce oferea oamenilor loc de muncă, locuințe și tot ceea ce aveau oamenii nevoie pentru un trai plăcut. Dacă se ascultă astfel de interpretări. Se ajunge la concluzia că înainte de 1989 era un fel de paradis terestru care a dispărut în urma evenimentelor sângeroase din decembrie, celc provocate de agenturile străine. Partea proastă pentru adepții acestei teorii este că în România comunistă nu se prea găsea mâncare și produsele hrănitoare erau distribuite raționalizat pe bază de cartelă ca-n vreme de război. Oare care să fie explicația pentru penuria de hrană din moment ce erau anunțate producții uimitoare prin cantitate și calitate?

Nostalgii după regimul impus de către tancurile sovietice spun că au fost necesare unele sacrificii pentru achitarea datoriei externe, dar teoria cade imediat ce se află că magazinele erau goale și după aprilie 1989, adică după ce Nicolae Ceaușescu a anunțat că țara este independentă financiar și chiar are de încasat restanțe de la partenerii economici. Cartelele au rămas în vigoare până la căderea regimului. Oare cum a fost posibil? Explicația este una foarte simplă: dictatorul de la București se pregătea de revoluția mondială sau cucerirea întregii planete în numele comunismului și nu avea vreo milă față de poporul român. S-a trecut din 1975 la producerea în serie a tunului antitanc de calibrul 100 mm și acesta avea masa de 3.15 tone. Era o gură de foc performantă și care putea să fie utilă și drept artilerie de câmp. A fost montat pe tancuri și pe monitoarele fluviale. Statul comunist avea resurse și punea tunuri peste tot. Camioane dotate cu motor diesel trebuia să tracteze noile piese de artilerie până la poziția de tragere.

Tunul de calibrul 100 mm era caracterizat prin precizie, dar puterea de distrugere nu era satisfăcătoare. Au fost luate proiecte din China în vederea trecerii la artilerie grea de câmp. Statul comunist a oferit trupelor în anul 1982 un obuzier de calibrul 152,4 mm pentru sporirea puterii de foc a armatei și această piesă de artilerie costa o avere din cauza masei sporite de 5,62 t. Poporul suferea de foame și conducerea cerea producerea de tunuri cât mai puternice. A fost prea puțin și s-a cerut o gură de foc pentru executarea de bombardamente la distanță sporită. A apărut în 1985 un tun – obuzier de același calibru și care avea masa de 7,55 t pentru a putea rezista pulberilor de propulsie din ce în ce mai agresive și mai costisitoare.

Piesele de artilerie de calibrul 152,4 mm au fost produse pentru a asigura sporirea puterii de foc a divizioanelor ce urmau să distrugă fortificațiile de campanie și centrele de rezistență din primele linii, dar existau concentrări de trupe și depozite de armament aflate adânc în spatele frontului, cele ce erau mai greu de lovit cu tunurile clasice, de câmp. Autoritățile de la București, copiind ideile Moscovei și pe cele ale Beijingului, a trecut la realizarea tunului de calibrul 130 mm, cel ce provenea dintr-o piesă navală de mare putere. A intrat în dotare din 1982 și avea capacitatea să trimită un proiectil de 33 kg la 27,5 km, ceea ce însemna că putea să execute și foc împotriva bateriilor inamice. Avea masa de 6,3 tone și era deosebit de costisitor din cauza materialelor speciale necesare pentru a asigura funcționarea la presiuni ridicate. Nici pulberile de propulsie nu erau ieftine. Dimpotrivă.

Uzine întregi lucrau pentru transformarea artileriei comuniste după standarde sovietice și trebuia să se treacă de la tunurile de 76,2 mm la obuzierele de calibrul 122 mm la nivel de regiment și divizia să primească tunurile de calibrul 152,4 mm. Aceasta este explicația pentru lipsa de alimente de pe piață, tunurile cerând oțeluri speciale și apoi acestea nu produceau ceva util. Nici întreținerea nu era ieftină, gurile de foc fiind păstrate în depozite speciale. Un tun cu o masă de peste cinci tone solicita în câmp tactic un camion rezistent sau un tractor de artilerie pentru deplasare. Mai trebuia să existe un camion care să ducă spre poziție munițiile necesare tragerii, deplasarea oamenilor împreună cu proiectilele fiind exclusă.

Transformarea a avut loc exact când nu erau alimente pe piață și a agravat penuria din țară. Populația putea să fie sacrificată pentru măreția cauzei, Nicolae Ceaușescu fiind inspirat din ideile promovate în Coreea de Nord și China. Omul nu avea valoare dacă nu era util revoluției mondiale. Ar fi trebuit să se ajungă în situația ca soldații români să fie sacrificați precum cei asiatici trimiși de Phenian în zona Kursk. Acesta era marele vis al conducătorului suprem al P.C.R.

_{Foto
sus: Interiorul unei secţii a Intreprinderii de oţeluri aliate
Târgovişte (© „}_{Fototeca
online a comunismului românesc}_{”,
cota: 273/1977)}