România socialistă și minunata ei armată de sacrificiu
Partidul totalitar care a fost adus la putere cu ajutorul tancurilor sovietice n-a putut să-și uite originile și a rămas obsedat de pasiunea pentru militarizarea societății până la ultimul individ. Nu este de mirare că femeile erau doar ființele concepute să nască mulți copii și apoi aceștia erau înregimentați în grupe și detașamente de pionieri. Doctrina privind războiul întregului popor pentru apărarea patriei stabilea clar că fiecare cetățean al lagărului socialist trebuie să știe să lupte cu arma-n mână sub strânsa supraveghere a politrucilor. Bărbații erau cei ce nu scăpau de recrutare, dar nici femeile nu erau uitate. Erau sau nu pricepuți la folosirea armamentului, cetățenii erau obligați să se pregătească pentru mare confruntare cu lumea capitalistă.
Autoritățile de la București au decis că trebuie să fie menținute efective cât mai numeroase sub arme și oștirea devenea o povară financiară greu de suportat de bugetul țării. A fost absolut normal ca o parte a trupei să fie trimisă să muncească în mine, fabrici, pe șantiere sau pe ogoarele patriei socialiste. Nu mai conta faptul că instrucția lăsa de dorit, partea financiară a problemei fiind mai interesantă pentru conducătorii comuniști. Oricum Marx a recomandat înființarea de armate agricole.
Sporirea rândurilor cu toți bărbații ce puteau să poarte o armă din punct de vedere fizic n-a fost benefică pentru organismul ostășesc. Ofițerii erau copleșiți de valurile de recruți ce nu se ridicau la nivelul cerut de o armată modernă. Mulți sosiți abia dacă știau să citească și era nevoie de multă presiune pentru a menține disciplina și pentru a scoate ceva din materialul uman oferit de partid.
A fost absolut normal să apară probleme ce nu făceau cinste regimului, dar totul a fost trecut sub pecetea tainei secretului de stat. Aparatul de propagandă a continuat să prezinte virtuțile oștirii și se mergea pe mentalitatea că nu ești bărbat adevărat dacă nu treci prin duritatea instruirii de front. Nicolae Ceaușescu era informat cel puțin anual despre situația din unitățile militare și un document din decembrie 1975, publicat din greșeală de către Mihnea Berindei drept datând din iunie 1975, dar a continuat să ducă aceeași politică de mobilizare masivă a bărbaților, mai ales că generațiile începeau să sporească din punct de vedere numeric și calitativ. Efectele războiului mondial deveniseră istorie.
Se constata că grija pentru viața oamenilor nu prea putea să existe când totul se făcea în viteză și apăreau accidente numeroase. Numai în perioada noiembrie 1974 – iunie 1975 au decedat 91 de militari și alți 86 au fost răniți. Termenul de rănit poate să pară unul ce trimite cu gândul la o mică zgârietură, dar situația era deosebită în armată unde toate mărfurile statului comunist erau ucigătoare. În plus, soldații erau puși să muncească în cele mai grele domenii ale economiei și era normal să sufere accidente de tot felul. Au fost înregistrate 470 de cazuri deosebite în perioada de opt luni. Sistemul de instrucție a fost conceput întotdeauna pentru zdrobirea personalității individului și pentru integrarea perfectă în comunitatea militară, un fel de mașină care să execute ordine și cu prețul vieții, acesta din urmă fiind derizoriu în comunism. Mulți n-au mai suportat torturile fizice și psihice la care erau supuși de camarazi și de superiori și s-au produs 144 de dezertări. Nu s-a reușit o îmbunătățire a tratamentului la care erau supuși recruții și în perioada iulie – noiembrie 1975 au fost 180 de dezertări. Alți soldați erau cu psihicul la pământ și preferau să-și ia viața decât să mai trăiască în lagărul socialist. Au fost 39 de sinucideri și de tentative de suicid în perioada ianuarie 1974 – noiembrie 1975. Se observă un stil interesant de exprimare prin amestecare a datelor, autoritățile provocând un haos în documente și în creierul oamenilor. Se spunea într-o carte că județul Neamț avea o anumită rețea de drumuri și autostrăzi, dar unitatea administrativă n-a avut niciodată șosea de mare viteză.
Situația disciplinei în unitățile militare comuniste lăsa mult de dorit și numai în perioada noiembrie 1974 – iunie 1975 au fost identificate 2.268 de abateri săvârșite de ofițeri și 3.286 de maiștri și subofițeri au încălcat stufoasele regulamente militare. Cei mai mulți care au greșit au fost gradații (4.961) și militarii de rând (19.903).
Se vede clar că organismul ostășesc era departe de perfecțiunea cerută de apartenența la lagărul socialist. Totuși s-a păstrat o imagine frumoasă a regimului pentru că realitățile au fost cosmetizate de aparatul de propagandă. Oare ce material interesant ar fi fost pentru presa din România contemporană astfel de subiecte? Erau doi dezertori din 1973 ce nu fuseseră prinși și nici un pistol-mitralieră nu era de găsit. Aceeași era soarta a 1.840 de cartușe și a cinci pistoale. Furau oamenii tot ce le cădea în mână pentru că erau sătui de poveștile politrucilor despre o lume mai bună ce se contura la orizont. Problema era că acest orizont politic se îndepărta cu o viteză uimitoare și nu ținea cont de viețile celor supuși marelui experiment dezvoltat de fantezia unor lideri ce nu se mai săturau de putere.
Politicienii din lumea democratică și presa liberă au reușit o mare performanță: trecutul roșu să fie privit de oameni drept ceva pozitiv. Cum n-au auzit ceva de rău despre fostul dictator, acesta a devenit un adevărat erou în raport cu cei ce fură pentru propria prosperitate. Nu mai există oficial din aparatul central al statului care să nu fie catalogat drept hoț și această etichetă nu poate fi ștearsă nici măcar dacă persoanele respective încearcă să se declare credincioase din punct de vedere religios. Cetățenii actuali ai României sunt foarte nemulțumiți de conducătorii lor, dar nu se întâmplă ceva pentru a se mai îndrepta ceva în țară. Presa, prin prezentarea numai de catastrofe în stil Breaking News, a reușit să creioneze o imagine pozitivă perioadei Ceaușescu și liderul roșu a ajuns să fie perceput drept un patriot adevărat de către mulțimi și chiar de unii ziariști cu pretenții. Numai atunci s-a construit, era ordine și disciplină și nu erau atâtea dezastre. Oare unde s-a anunțat atunci că numai în perioada noiembrie 1974 – noiembrie 1975 au fost distruse opt avioane militare și un elicopter? Armata a mai avut avariate șapte avioane utilitare și trei elicoptere. Au fost șase catastrofe aeriene în care a fost implicată aviația militară și au rezultat 16 morți și 33 de răniți.
România socialistă era un mare lagăr militarizat în care se făceau pregătiri pentru revoluția mondială. Viața oamenilor nu conta pentru autoritățile de la București. Totul pentru front, totul pentru victorie!
Foto sus: „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 10/1976
Bibliografie minimală
Berindei Mihnea, Dorin Dobrincu, Armand Goșu (editori), Istoria comunismului din România, vol. III, Documente Nicolae Ceaușescu (1972 – 1975), Polirom, Iași, 2016.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.
Opriș, Petre, Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946 – 1991), Editura Trei, București, 2019.
Opriș, Petre, Licențe străine pentru produsele civile și militare fabricate în România (1946 – 1989), Editura Militară, București, 2018.
Opriș, Petre, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955 – 1991), Editura Militară, București, 2008.
