Inima medievală a Lisabonei
Lisabona, „orașul celor șapte coline”, este o capitală care nu se impune prin monumentalitate, ci prin poezie. De la albul orbitor al clădirilor împodobite cu azulejos, până la reflexia auriuroșiatică a soarelui în apele râului Tejo, Lisabona este mai degrabă simțită decât vizitată. Lisabona păstrează vie esența unui oraș-port: deschis, amestecat, uneori dureros, dar mereu profund uman. Este o metropolă în care timpul se dilată, iar istoria se strecoară pe străduțe pietruite, acompaniată de tramvaie galbene și ecoul unei chitare portugheze.
Aici, modernitatea conviețuiește cu amintirea imperiului maritim, iar trecutul este adesea mai viu decât prezentul. În mijlocul acestui oraș atemporal se află Alfama – cel mai vechi cartier al Lisabonei, o capsulă a trecutului și un sanctuar al memoriei, cartierul care a văzut nașterea Lisabonei și care îi păstrează, nealterat, sufletul.
O incursiune în Alfama – acolo unde a început totul
Coborând din vârful colinei unde tronează Castelo de São Jorge, cartierul Alfama se desfășoară ca un manuscris vechi, cu pagini scrise în arabă, latină și portugheză veche.
Alfama nu este doar un cartier: este un palimpsest viu al istoriei Lisabonei. Numele său vine din arabă – al-ḥamma – „izvoarele fierbinți”, un ecou al stăpânirii musulmane dintre secolele al VIII-lea și al XII-lea. Alfama a fost inițial un așezământ vizigot, transformat de mauri într-un centru urban vibrant, pentru ca apoi, după recucerirea Lisabonei de către regele Afonso Henriques în 1147, să devină nucleul creștin al orașului renăscut.
Spre deosebire de restul capitalei, Alfama a supraviețuit cutremurului devastator din 1755. Astfel, străzile sale păstrează astăzi, intacte, structura medievală – un labirint de alei, scări și pasaje în care istoria se dezvăluie la fiecare colț.
Nu există ghid care să nu îți menționeze dimineața însorită a zilei de 1 noiembrie 1755. Atunci, pe când lisabonezii se aflau în biserici, sărbătorind Ziua Tuturor Sfinților, pământul a început să tremure. În decurs de șase minute, capitala portugheză a fost transformată într-un morman de ruine. Se estimează că magnitudinea cutremurului a fost între 8,5 și 9 pe scara Richter – un cataclism de proporții europene.
Orașul a fost lovit de un triplu dezastru: mai întâi cutremurul, apoi incendiile declanșate de lumânările din biserici și case și, în final, un tsunami care a măturat zona portuară și cartierele joase. Mii de oameni s-au adunat pe docurile de lângă Tejo pentru a se adăposti, doar pentru a fi înghițiți de valurile uriașe ce au urcat până la 15 metri.
Pagubele materiale au fost colosale – mănăstiri, palate și biblioteci întregi s-au prăbușit – iar numărul victimelor a fost estimat între 30.000 și 50.000. Dar mai gravă decât pierderea de vieți și monumente a fost ruptura profundă în conștiința europeană: pentru prima dată, dezastrul natural nu a mai fost interpretat doar ca o pedeapsă divină, ci ca un eveniment ce putea fi analizat științific.
În mijlocul acestei tragedii, cartierul Alfama a rămas în picioare. Datorită poziției sale pe o stâncă solidă și a structurii medievale dense, cartierul a fost relativ protejat. Casele strâmte și bisericile sale vechi au rezistat unde palatele baroce s-au prăbușit. La vremea aceea era un cartier sărac, populat de muncitori, pescari, oameni săraci și prostituate, cei mai mulți marginalizați. După acest episod tragic din istoria Lisabonei, Alfama a devenit nu doar un relicvar al trecutului, ci și un simbol al rezistenței capitalei lusitane în fața pieirii.
Pe urmele trecutului – Colindând Alfama: între fado și miradouros
Povestea începe în zori, cu soarele ridicându-se peste fluviul Tejo, în timp ce primele raze luminează turnurile Castelului São Jorge. O plimbare prin Alfama este o călătorie prin timp, dar nu una liniară. Este ca o piesă de fado: se începe lent, cu pași rari pe caldarâm, iar apoi melodia urbană te învăluie fără să îți dai seama. Din vârful colinei, Castelo de São Jorge domină orizontul. Din vârful său se deschide o panoramă amețitoare: aleile încolăcite și bărcile din portul vechi, unde odinioară acostau corăbiile care cucereau lumea. Inițial fortăreață vizigotă, refăcută de mauri și extinsă de regii portughezi, castelul este astăzi un punct panoramic spectaculos.
De aici, cobori ușor către Miradouro das Portas do Sol – „Porțile Soarelui” – unde orașul se deschide în toată splendoarea lui: acoperișuri roșii, Tejo strălucitor, clopotnițele vechilor biserici.
La câțiva pași se află Catedrala Sé, edificiu roman înălțat în secolul al XII-lea pe ruinele unei moschei. Cu fațada sa severă și interiorul gotic, pare mai degrabă o cetate decât un lăcaș de cult. Zidurile sale romane și gotice ascund fragmente de moschee și fresce bizantine, iar în liniștea interioară simți ecoul unei istorii religioase zbuciumate.
În jos, spre Tejo, se înalță cupola impunătoare a Panteonului Național, cândva Biserica Santa Engrácia, unde odihnesc figuri ilustre ale Portugaliei: președinți, scriitori, artiști. Aici, marmura albă și tăcerea solemnă contrastează cu viața agitată a străzilor din jur. Din când în când, vântul care suflă de pe Tejo răsună prin cupola sa barocă asemenea unui cântec solemn.
Ascunsă între două alei strâmte, descoperi Casa dos Bicos, cu fațada sa neobișnuită, decorată cu peste o mie de „colți” de piatră. Astăzi găzduiește Fundația José Saramago – un alt fel de templu: al cuvintelor și al memoriei.
Ajungem apoi la Miradouro de Santa Luzia, unde balcoanele cu azulejos albastre spun povești biblice și istorice, iar glicina parfumată se leagănă peste pergole. De aici, Lisabona pare un decor de teatru: calmă, luminoasă și poetică.
Iar dacă vrei să înțelegi esența sufletului portughez, urcă spre Muzeul Fado, amenajat într-o fostă stație de pompare din secolul al XIX-lea. Acolo, într-o sală slab luminată, vei asculta vocile melancolice ale unor cântăreți uitați, acompaniați de chitare cu 12 corzi, și vei înțelege de ce fadoul s-a născut anume aici – din dor, din așteptare, din tăcerea pietrelor. Poate cea mai stridentă chemare este vocea Amaliei Rodrigues, care încă răsună aici, povestind despre acea melancolie profund portugheză care s-a născut chiar aici, în Alfama, între pescari, văduve și ziduri de piatră.
Un cartier care a supraviețuit și s-a reinventat
Alfama nu este doar un sit istoric, ci și un spațiu viu. Rufe atârnate la ferestre, vecini care se salută de la balcoane, miros de sardine la grătar – toate acestea coabitează cu hoteluri boutique și galerii contemporane. După dictatura lui Salazar, care marginalizase cartierul, Alfama a renăscut, devenind un spațiu al autenticității și al renașterii culturale.
Aici, modernul nu șterge trecutul, ci îl pune în valoare. Deși supus valurilor de gentrificare, Alfama rămâne o enclavă autentică, unde poți bea un păhăruț de ginjinha (mai pe românește, o variantă de vișinată) sau de vinho verde direct de la proprietarul care, deschizând un geam spre o stradă lăturalnică, își transformă bucătăria într-un mic bar ambulant. Tot aici ai parte de un concert de fado într-o tavernă întunecată, o plimbare cu tramvaiul 28 pe aleile în pantă, o cafea băută la o terasă cu vedere spre Tejo. Toate acestea sunt experiențe care nu pot fi trăite decât în Alfama.
Alfama nu este doar un cartier, ci și o stare de spirit. Este locul unde Lisabona a fost cândva apărată de mauri, recucerită de creștini, salvată din ruine și reînviată prin muzică. Un spațiu unde istoria, cultura și viața cotidiană se împletesc într-o poveste fără sfârșit. Pentru că, în Alfama, fiecare piatră are o poveste, iar fiecare stradă – un cântec.
Articolul face parte dintr-un text publicat în numărul 282 (revista:282) al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Wikimedia Commons
