⬆

Top 10 cetăţi din Dobrogea

Autor: Ganciu Ilie Iulian

Așezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat mai multe armate:ale perșilor, apoi cele romane, iar mai târziu, invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani și Constantinopol.

Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidențiat existența obiectelor din neolitic din cultura Gumelnița și dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”).

Iată un top al celor mai importante cetăţi din Dobrogea:

10. Troesmis

Troesmis a fost o cetate getică aflată în nord-vestul Dobrogei de astăzi, pe malul Dunării, lângă Balta şi fostul cătun Igliţa. Oraşul antic ocupa o suprafaţă întinsă, între Balta Igliţa, dealul Piatra Râioasă şi comuna Turcoaia, acoperită azi de ruine. Situl cuprinde:Cetatea de est, din sec. V, de tip moeso – roman, de plan poligonal cu turnuri în formă de potcoavă la colţuri. În interior sunt 2 bazilici şi zidurile mai multor edificii;Cetatea de vest este contemporană cu cea dintâi;aşezarea civilă, între cele două cetăţi, delimitată de 3 valuri cu sanţuri, reprezentând 4 faze succesive de dezvoltare a aşezării în perioada sec. II-VII d.Hr.

Troesmis a fost de-a lungul întregii perioade antice un important punct strategic şi de aceea el este menţionat în principalele izvoare geografice, uneori ca sediu al unor legiuni romane. Cea mai veche mentiune a sa este în Ponticele lui Ovidius, în forma Troesmen (acuzativul lui Troesmes), în 4.9.79 şi 4.16.15. El apare apoi la Ptolemeu, ca lagăr al legiunii a V-a Macedonica. Itinerarium Antonini, doua secole mai târziu, îl numeşte Trosmis, îl aşeaza între Beroe Piatra Frecatei şi Arrubium (Macin) (la 18 mp de primul si la 9 mp de al doilea) şi plasează aici garnizoana legiunii I Iovia. Nu mult mai târziu, când a fost scrisă Notitia Dignitatum (Orientis), aici era reşedinta comandantului legiunii a II-a Herculia (NDOr. 39, 23 si 29:Trosmis, 31:Iprosmis). Figurează şi în Tabula Peutingeriana 8.3:Troesmis (la 23 mp de Beroe şi la 8 mp de Arrubium). Numele său mai apare şi în Itinerarium Burdigalense (sau Hierosolymitanum), la Hierocles, în ‘Cosmografia’ geografului anonim din Ravenna, la Constantin Porfirogenetul precum şi în câteva inscripţii descoperite în ruinele de la Igliţa.

9. Carsium

Cetatea romană şi romano-bizantină Carsium s-a construit, probabil, peste o fortificaţie getică, înca din a doua jumătate a secolului I p. Chr. La începutul secolului al II-lea p. Chr., în timpul războaielor dacice, în anul 103 p. Chr., împăratul Traian întăreşte fortificaţia cu ziduri din piatră.

Cetatea Carsium este menţionată frecvent în toate documentele antichităţii începând din secolul al II-lea p. Chr., până în secolul al VII-lea (Ptolemeu, Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini, Notitia Dignitatum, Hierocles, Procopius, Geograful din Ravenna) cu numele de Carsum, Carsio, Carso, Carsos. Cel mai probabil, toponimul are origine tracică şi este legat de aspectul stâncos al locului. Cel mai probabil, unitatea militară pentru care s-a construit fortificaţia Carsium a fost Ala (Gallorum) Flaviana, atestatăprin descoperiri recente chiar la sf. sec. I şi începutul sec. II p. Chr. Cetatea a fost aparată în antichitate şi de militarii Legiunii I Italica, de corăbierii din Classis Flavia Moesica, de milites scythicii sau de soldaţii Legiunii I Iovia Scythica. Misiunea lor a fost să apere vadul de trecere a Dunării din apropiere, unul din cele mai importante de pe acest segment al limesului. Nu se cunoaşte, nici la această dată, conturul fortificaţiei antice. Deşi s-a presupus că zidurile de pe platoul Cetaţii, vizibile în apropierea Dunării, sunt de origine romană, crecetări recente au infirmat acest punct de vedere. Construcţiile de aici sunt de origine medievală, cu toate că nu este exclus ca unele să fi fost ridicate la sfârşitul antichităţii şi apoi, înglobate în fortificaţia târzie.

Dupa încheierea vieţii romano-bizantine la Dunărea de Jos, începe istoria cetăţii medievale de la Hârşova. În secolul al X-lea aceasta este reconstruită de bizantini şi mai târziu, de genovezi. Între secolul al XV-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea este stăpânită de turci. Potrivit cronicarului Evlia Celebi, localitatea a figurat în documentele otmane cu numele de Harisova. Din ruinele cetăţii, astăzi, se mai văd câteva ziduri impunătoare. „Turnul comadantului”, pe latura de nord a incintei mici, se păstrează pe înalţimea de peste 9m. La Dunăre, un zid monumental, lung de cca 40m, marchează zona în care a activat portul din antichitate până la distrugerea cetăţii, vreme de 17-18 secole.

8. Dinogeţia

Se pare ca la început, Dinogeţia romană a fost în stânga Dunării, la Barboşi, iar de la începutul sec. IV d.C. s-a strămutat pe popina de la „Bisericuta” (Garvan), unde a dăinuit până la sfârşitul sec. VI. Săpăturile arheologice începute de Gh. Ştefan in 1939 şi continuate din 1949 de un alt colectiv, au descoperit aproape în întregime incinta cetăţii refacută, cel mai probabil, în timpul lui Diocleţian. S-au găsit mai multe căramizi cu ţtampila legiunii I Iovia Scythica şi în apropierea cetăţii, un cuptor de ars ţigla datat cu ajutorul monedelor descoperite de la Diocleţian şi Maximian. Căramizi cu ştampila legiunii a V-a Macedonica, Cohorta I Cilicum, Cohorta a II-a Mattiacorum şi Classis Flavia Moesica, numeroase fragmente ceramice şi monede din sec. I—III d.Hr. confirmă existenţa unei fortăreţe romane la „Bisericuta” şi înainte de Diocletian, dar ruinele ei n-au fost identificate.

În sec. IV au fost înalţate în interiorul cetăţii, refăcute de Diocleţian, mai multe construcţii, dintre care au fost dezvelite prin săpături arheologice ruinele presupusului „praetorium”, ale unei basilici, ale casei („domus”) unui aristocrat s.a., iar în exterior, la cca 100m NE de incintă, în marginea gârlei Latimea, ruinele unor terme. Cetatea, împreună cu bazilica şi alte clădiri din interior, au fost refăcute în timpul lui Anastasius şi Iustinian.

7. Argamum

Cetatea Argamum, este de origine greco-romana fiind faurita de colonistii greci sositi pe aceste meleaguri din Asia Mica, aproximativ la jumatatea sec. VII, amplasata in Comuna Jurilocva, judetul Tulcea, pe malul Lacului Razim, pe Capul Dolosman. In antichitate, Cetatea Argamum a aparut cu numele de Orgame reprezentand prima asezare atestata de un izvor scris (Hekataios Milesius). Cetatea Argamum in prezent se identifica in peisajul apropiat dominand doar prin prezenta unor ruine si a catorva elemente componente ale cetatii:o poarta, zidul de aparare, cateva strazi, basilici paleocrestine sau valuri de pamant.

Locuirea greceasca este urmata de cea romana (sec. I-VI), devenind ca denumire Argamum. Cercetarea arheologica a pus in valoare portiuni din ziduri de incinta, mai multe basilici si alte cladiri din oras (4 bazilici paleocrestine, cel mai vechi mormant grecesc (jumatatea sec. VII i.Hr.) din bazinul pontic), dar mare parte din cetate se afla inca sub pamant, situl arheologic avand o suprafata totala de aproape o suta de hectare.

Din acest sit arheologic au fost scoase la iveala vestigii unicat, monede folosite la schimb, varfuri de sageata confectionate din bronz, delfinasi olbieni, lingouri de bronz sub forma mamiferelor marine.

6. CapidavaCapidava se ridică pe malul drept al Dunării, la jumătatea distanţei dintre Hârşova şi Cernavodă, şoseaua care leagă localitaţile trecând chiar pe langa zidurile cetatii. Fortificatia are forma unui patrulater cu laturile lungi de la NV spre SE – 105m x 127m, cu ziduri groase de peste 2 m şi înalte de 5-6 m, cu 7 turnuri de peste 10 m, din care 3 turnuri dreptunghiulare, 2 turnuri în sfert de cerc şi 2 turnuri intermediare în formă de potcoavă (U), o poartă lată de 2, 50 m situată pe latura de SE care făcea legătura cu restul teritoriului şi o ieşire strategică pe latura de SV a turnului dinspre Dunăre, unde era amenajat portul.

Cetatea ocupa un loc important în sistemul defensiv roman făcând parte din seria de castre şi fortificaţii ridicate în timpul împăratului Traian, la începutul secolului al II-lea, în cadrul măsurilor de organizare a limes-ului dunarean. Locul era deosebit de potrivit caracterului construcţiei oferind o vastă arie de supraveghere:un masiv stâncos care se înalţă între piciorul pantei ce coboară dinspre NE şi Dunăre. Masivul prezenta un avantaj din punct de vedere strategic şi anume, un şant natural care pornea din Dunăre, îl ocolea pe partea de NE, până aproape de colţul de est al cetăţii. De altfel, forma masivului a impus forma şi orientarea castrului.

Importanţa strategică a locului a determinat instalarea unei staţiuni militare precum şi amplasarea şi dezvoltarea unui centru civil în epoca romană. Castrul, situat lângă un vad de trecere, a fost construit de detaşamente din Legiunea a V -a Macedonica şi Legiunea a XI –a Claudia. Toponimul getic de Capidava – însemnând cetatea de la cotitura-confirmă o locuire preromană, poziţia geograficădeosebită explicănd însemnătatea aşezării băştinaşe, loc care permitea comunicaţia între dacii din Dobrogea şi cei din Câmpia Munteană. Tabula Peutingeriană ne ofera date exacte privind distanţele dintre Axiopolis, Capidava şi Carsium. Aceste distante coincid cu distantele dintre localitatile actuale Hinog – Capidava şi Capidava – Hârşova. În verificarea tabulei vine descoperirea unui stalp miliar în localitatea Seimenii Mici care dă distanţa de 18000 de paşi de la Axiopolis la Capidava, adică 27 de km.

5. Halmyris

Cetatea romană şi romano-bizantină Halmyris din judetul Tulcea a fost întemeiată într-o zonă cu urme de locuire din secolele VI-I a. Chr., pe malul sudic al golfului antic Halmyris al Marii Negre. Cetatea de la Halmyris se găseşte la 2 km SE de satul Murighiol si 200 m N de soseaua Murighiol – Dunavatul de Sus;1, 5 km S de bratul Sf. Gheorge.A cunoscut mai multe etape evolutive:fortificaţie romană de pământ (ultimul sfert al sec. I p.Chr.), castru de piatra – sediu al unor unităţi (vexillatio) ale legiunilor I Italica şi XI Claudia Pia Fidelis şi sediul unei staţii a flotei militare romane Classis Flavia Moesica – (începutul sec. II – al treilea sfert al sec. III p.Chr.).

Inscriptiile descoperite la Poarta de Nord mentionează un Vicus Classicorum – “satul corabierilor”, probabil aşezarea întemeiata de o parte a veteranilor flotei stabiliţi la Halmyris după îndeplinirea stagiului militar. Fortificaţia romană târzie datează din al treilea sfert al sec. III şi functionează până în primul sfert al sec. VII p.Chr.

În secolul al IV-lea, cetatea a cunoscut o deosebita înflorire, devenind unul din cele 15 oraşe importante ale provinciei Scythia Minor, în timpul domniei împaratului Constantin cel Mare, aici ridicându-se o basilica episcopală.Cetatea romano-bizantina are o formă trapezoidală, cu o suprafaţă de cca 2 ha, cu 15 turnuri, trei porţi şi trei valuri de apărare. Principalele monumente dezvelite şi, în parte, “restaurate” sunt:Poarta de Nord, Thermae, Edificiul nr. 1, Poarta de Vest;Basilica paleocreştină – in anul 2001 a fost descoperită, sub altarul acesteia, o criptă care adăpostea rămăşitele sfinţilor Epictet şi Astion, martirizaţi în anul 290 p. Chr., în timpul domniei împaratului Diocleţian.Ruinele sunt în prezent recondiţionate, o parte a Porţii de Nord, precum şi o parte a pereţilor au fost refăcute, se lucrează la cripta Basilicii (dar nu se poate intra), se pot vizita Thermaele, şi zonele administrative.

4. Noviodunum

Locuit din antichitate, orașul se numea “Noviodunum”, un nume de proveniență celtică (“dunum” înseamnă în limba celtă “așezare fortificată”), de asemenea existând și o așezare dacică numită “Genucla” în vecinătate. În 514 î.Hr., Darius cel Mare a luptat în această zonă o bătălie decisivă împotriva Sciților. Orașul se afla de asemenea în calea drumurilor comerciale grecești.

Mai târziu, orașul a fost baza flotei romane a Dunării de Jos numită “Clasis Flavia Moesica”. În 369 d.Hr., a fost încheiat, în dreptul acestei cetăți, pe un vas aflat pe Dunăre, un tratat de pace între Imperiul Roman și vizigoții conduși de Athanaric, în prezența a însuși împaratului Flavius Valens. În secolele următoare, Noviodunum a rămas o importantă bază navală bizantină pe Dunăre, până în 602 d.Hr., când a fost pierdută în fața avarilor.

În 1340, a fost ocupat de Hoarda de Aur, a fost sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, apoi Vlad Țepeș a ajuns aici în 1462 în timpul campanilor sale împotriva Imperiului Otoman, dar în 1484 ajunge teritoriu turcesc, otomanii construind aici un fort pentru a apăra granița de nord.

A fost arsă de câteva ori în secolul XVII, în timpul Războiului Ruso-Turc, fiind ocupat de mai multe ori de fiecare.

După Războiul de Independență al României împotriva Imperiului Otoman, face parte din noul stat românesc. Nu cunoaștem cuvânt turcesc “cea” care să echivaleze cu “sat”. Nu există documente precum că la 1340 orașul ar fi fost ocupat de Hoarda de Aur, ci se cunoaște faptul că toată zona era sub influența și sub controlul tătarilor din Hoardă cu mult înainte de acest an. În schimb există dovezi clare că la sfârșitul secolului al 13-lea, Isaccea a fost capitala statului tătar noghaid. Hanul Noghay, unul dintre cei mai buni comandanți ai Hoardei de Aur, “făcătorul de hani” cum este cunoscut în istorie, s-a hotărât să-și facă propriul stat. A trecut Dunărea pe la vadul Isaccei, ultimul vad de trecere a Dunării înainte de Tulcea, cu circa 40.000 de războinici. Și-a stabilit capitala la Isaccea și și-a bătut propria monedă, care avea pe o parte o inscripție coranică, în alfabet arab, semn al partenenței lui Noghay la Islam(Hoarda de Aur adoptase oficial Islamul ca religie de stat pe la 1257, în timpul lui Berke-Han, cel care a mutat capitala Hoardei de la Saray, la Berke-Saray, tot pe Volga inferioară, dar mai în aval față de Saray).

3. Enisala

Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale(Enisala, Enișala, Eracleasau Herkleia, îndepărtându-ne în timp) se află la 2km de localitatea Enisala, pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim și Babadag. Cetatea Yeni-Saleare un plan poligonal neregulat, care urmează sinuozitățile masivului de calcar jurasic pe care este amplasată. Cercetările arheologice au fost începute în anul 1939 și au continuat, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1970-1998. Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice și mai ales monedele bizantine, genoveze, tătărăști, moldovene, muntene sau turcești, atestă rolul militar, politic, administrativ și economic pe care l-a îndeplinit cetatea.

Sepulturile dacice descoperite aici, din secolul al IV-lea î.e.n., precum și toporișcele de piatră șlefuită, ceramica și oasele de mamut arată o continuitate de populare încă din preistorie. Locuirii medievale îi corespund două niveluri de locuire. Primul, anterior construirii fortificației, a fost datat pe baza materialului arheologic la sfârșitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea î.Hr. Cel de al doilea nivel corespunde perioadei ridicării zidurilor, deoarece localitatea antică Herakleia, ruinată de Avari și de Slavi în secolul VI, în timp ce fortăreața militară, construită în scop militar, defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe apă și de pe uscat de la Gurile Dunării, a fost reconstruită în sec. XII și XIV. Pe baza tehnicilor constructive, a materialului arheologic și a realităților istorice s-a emis ipoteza că puterile interesate de ridicarea unei cetăți situată în cadrul sistemului de fortificații din nordul Dobrogei, cu orientare spre mare, pentru controlarea traficului naval, au fost mai întâi bizantinii, apoi în a doua jumătate a secolului al XIV-lea genovezii, care dispuneau de mari sume de bani câștigate din comerț și care erau deținătorii monopolului navigației pe Marea Neagră. Cetăți asemănătoare, cu turnuri poligonale, se mai găsesc și mai la sud de-a lungul coastelor Mării negre, în Bulgaria și Turcia, unde bizantinii și genovezii au stăpânit porturi și orașe.

Zidurile de incintă, turnurile și bastioanele cetății, parțial conservate și restaurate, se păstrează în cea mai mare parte pe o înălțime de 5 – 10m. Atrage atenția, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porții principale, de origine orientală, cu arcadă dublă, întâlnită frecvent în evul mediu și utilizată de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanică dar și în Țările Române la Cetatea Neamțului, biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș și la bisericile moldovenești ctitorite de Ștefan cel Mare.

În urma studierii portulanelor din secolele XIII – XIV, localitatea care apare sub numele de Bambolasau Pampoloa fost identificată cu cetatea Enisala. Aceasta a fost pentru prima dată menționată cu numele de Yeni-Saleîn secolul al XV-lea, în cronica lui Sükrüllah. După ce a a aparținut o vreme despotatului Dobrogean, și după acesta, voievodului muntean Mircea cel Bătrân, cetatea a a căzut în 1421 în mâinile Turcilor. Între 1397 – 1418, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Țării Românești. După cucerirea Dobrogei de către turci la 1419 – 1420, aici a fost instalată o garnizoană militară otomană. Ulterior, datorită înaintării stăpânirii turcești dincolo de Gurile Dunării, până la Cetatea Albă și Chilia (1484) și ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră, cetatea a fost părăsită. În secolul al XVI-lea, aceasta nu mai corespundea intereselor strategice și economice turcești (otomane). Ultimul comandant otoman al cetății este Evli Çelebi, menționat în 1651. Ulterior cetatea cade în ruine. În 1741, circa 1600 de familii de Lipoveni se stabilesc în localitățile din jurul cetății, adăugându-se grecilor, românilor, bulgarilor, tătarilor, turcilor și cerchezilor care trăiau deja în zonă.

2. Tropeum Traiani

Cetatea Tropaeum Traiania fost ridicată în urma victoriei lui Traian în faţa lui Decebal la o importantă răscruce de drumuri, ce duceau de la Dunăre la Marea Neagră, unde se afla o aşezare geto-dacică mai veche. Până în prezent, numele satului geto-dacic nu se cunoaşte. Pe locul fostei aşezări geto-dacice, împăratul Traian a înfiinţat o staţiune militară lângă care a luat naştere o aşezare rurală (vicus)cu caracter civil alcătuită din populaţia locală mai veche şi din noii colonişti, în cea mai mare parte veterani aşezaţi şi împroprietăriţi. Începând cu mijlocul secolului al II-lea, aşezarea cunoaşte o perioadă de înflorire economică şi culturală devenind un important centru urban. Înainte de anul 170 este ridicat la rang de municipium.

Monumentul era parte a unui complex, format dintr-un altar funerar, construit în amintirea ostaşilor căzuţi în bătălie ţi de asemenea, dintr-un mausoleu, care a fost ridicat în memoria unui ofiţer superior roman. Mausoleul a fost descoperit de catre Grigore Tocilescu în anul 1897, în timpul cercetărilor sale arheologice. La nord-vest de comuna Adamclisi, a fost întemeiată, de către Traian, Cetatea romana Tropaeum Traiani, locuită de familiile veteranilor care au participat la razboaiele dacice ale lui Traian şi care au fost colonizaţi pe acest teritoriu. Ruinele cetăţii au fost identificate, de asemenea, de Grigore Tocilescu în anii 1891 – 1909. Este considerată cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei.

În jurul anului 170 are loc invazia costobocilor. Mai târziu, în timpul dinastiei Severilor, vechea incintă este refăcută.

În secolul al III-lea au loc atacuri carpo-gotice astfel că fortăreaţa construită de Traian e refăcută , , din temelii’’ de Constantin cel Mare şi Licinius (316).

În secolul VI, sub împăraţii Anastasius I şi Iustinian, cetatea cunoaşte ultima sa perioadă de înflorire. Viaţa urbană s-a prelungit în această zonă până la sfârşitul secolului VI – începutul secolului VII.

Numele roman al aşezării şi al locuitorilor ei apare în câteva inscripţii locale din sec. II-IV sub formele:TRAIANENSES TROPAEENSES, MUNICIPIUM TROPAEUM, CIVITAS TROPAEENSIUM.

1. Histria

Histria se află “la o departare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului” (după Strabon) şi a fost întemeiată de către coloniştii veniţi din Milet, la mijlocul secolului al VII-lea. Referitor la data de fondare a acesteia, avem două informaţii, conform literaturii antice, prima aparţine unui autor necunoscut, scrisă la sfarşitul secolului al II-lea î.Hr., pe baza unei opere care aparţine geografului Skymnos din Chios (cca.250-180), motiv pentu care este denumint în mod convenţional Pseudo-Skymnos.

Acesta relatează: „Oraşul Istros şi-a luat numele de la fluviul Istros. L-au întemeiat milesienii, pe vremea când armata sciţilor barbari a trecut în Asia, urmărindu-i pe cimerienii care fugeau din Bosfor”. Despre acest eveniment s-a crezut mult timp că ar fi avut loc la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr.(aproximativ 630-620), însă cercetări mai noi au stabilit că invazia sciţilor este mult mai veche, în prima jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., astfel, data indicată de Pseudo-Skymnos, poate să fie mai veche sau contemporană cu cea oferită de catre Eusebius din Caesarea (260-340 d.Hr).

El afirmă:, , În anul 657 î.Hr., în timpul celei de-a 33-a Olimpiade, a fost întemeiată cetatea Istros din Pont”. Astfel, cele două informaţii sunt în cel mai bun caz convergente. La aceste informaţii trebuie să adaugăm că cele mai vechi descoperiri ceramice de la Histria datează din jurul anilor 630-620 î.Hr.