Cuba mărturisirilor tulburătoare

O natură magic-explozivă, dar și o luptă zilnică pentru porția de mâncare. În Cuba trebuie să te descurci la fiecare pas, ca în România anilor ’80. Însă, ca turist, ai nevoie de mult mai mult decât una-două săptămâni de vacanță, pentru a simți disperarea celor fără de ieșire.

Prima zi a unui nou an ar trebui să fie una friguroasă pentru europeni și nord-americani. N-a fost așa pentru noi, cei câțiva copii crescuți cândva prin ierni cu nămeți și nimeriți, la un improbabil sfârșit de decembrie, în Caraibe. Am stat pe plajă sub un soare perfect reglat de acel Cineva care a rânduit atât de bine natura și Căruia, noi, oamenii, îi spunem în atât de multe feluri. Cuba, prea încercată de lipsuri și suferințe, ni s-a deschis asemenea unei lumi din altă dimensiune cuantică.

Copaci rămași verzi în toiul iernii, flori de un roșu aprins, insecte pișcătoare și salamandre, toate sub un cer înstelat, kantian de-a dreptul în nopțile senine. N-ai nevoie decât de țigări de foi, mojito, rom sau bere slab alcoolizată, după pofta inimii. Da, aici fumatul capătă valențe spirituale, favorizează spleenul, fecund din punct de vedere literar, și ajută la înțelegerea existenței umane. Avertismentul corporatist „Fumatul ucide!” ia aici o pauză.

Nevoia te împinge de la spate

În Cuba trebuie să te descurci la fiecare pas, ca în România anilor ’80. Și asta chiar dacă ai plătit pentru un serviciu. Cubanezii luptă zilnic pentru propria mâncare, deci se așteaptă ca și tu să lupți cumva pentru propriul confort. Repet, chiar dacă ai plătit pentru el... Secretul este să nu te enervezi, așteptând să fii tratat ca în Occident. Trebuie să intri în atmosfera locului, să dai mici atenții, șpăgi ferme, fără rețineri, să te faci simpatic prin orice mijloace, fără a părea totuși prea dezinvolt, să dozezi perfect gluma, sobrietatea și istețimea de moment. În maximum două săptămâni, treci de la stadiul de gringo (străin) la cel de latino (om de-al locului).

Nevoia te împinge de la spate, fie că e vorba de o bucată de carne mai bine prăjită, de prosoape curate sau de o cafea bine făcută. Dar să nu ne depărtăm prea tare de plajă, pierzându-ne în problemele mărunte ale penuriei de șervețele, hârtie igienică, fructe, furculițe sau scaune.

Cuba, cu natura ei magic-explozivă, îți induce starea de „n-ai mai pleca”. Apoi îți administrează praful amar al dorului după cei dispăruți „din neamurile noastre – strămoși, moși, părinți”, după cum zice rugăciunea, cu care ai vrea să stai pe plajă, într-o sincopă temporală. Nu mai vrei înapoi, în lumea ta, oricâte lipsuri materiale ai avea în acest loc. Foarte probabil, starea asta te va ține până la terminarea tubului de pastă de dinți cu care ai venit din lumea ta.

Sărăcia îi îndeamnă pe oameni să caute compania celorlalți, știind că mâine ar putea fi mai rău

Corporatismul tropical

Marea lume latino-americană, din care face parte și zona Caraibilor, este una a realismului magic al cărui strălucit exponent în literatură rămâne Gabriel García Márquez. Aici, absurdul se împletește fascinant cu superstiția, iar abominabilul cu pofta de viață, dând acestui popor ceva din aerul Toamnei patriarhului a lui Márquez. A fost cândva un dictator care a decis, în toiul unei epidemii de variolă, că trebuie acoperite cu hârtie roșie toate felinarele din țară. Și așa s-a făcut.

Explicațiile raționale nu-și au rostul în aceste locuri, cum spunea marele Gabo Márquez, deoarece falsifică realitatea latino-americană. Iată de ce ideea este ca în Cuba să nu ai nicio așteptare, ci să te lași în voia destinului. Cu cât te opui mai tare acestei reguli karmice, cu atât pierzi din semnificația și învățătura călătoriei. Deci low expectations (așteptări minime)!

Oamenii locului sunt înrăiți de lipsuri, însă ceva mai sentimentali datorită neexpunerii la consumerism. Ei descoperă cu frică (pentru că sunt urmăriți), dar cu o naivă și totală deschidere, orice „minune” a capitalismului. Într-un fel, este ca în închisorile occidentale, unde deținuții au un oarecare grad de libertate. Nimic din ceea ce este uman nu lipsește din Cuba, în pofida discursului moralizator de partid și de stat: dependențe, dorințe, visuri, pofte, ură, iubire, mizerie, noblețe. Dar toate acestea îmbracă alte haine, ceva mai colorate decât la Paris, Madrid sau New York.

Occidental fiind, obosești la un moment dat de atâtea nuanțe. Asta pentru că vii deja obosit dintr-o lume în care toate cele enumerate se manifestă ipocrit, cu perdea, dar cu efecte devastatoare civilizațional. Paradoxal, ai sentimentul că îți petreci vacanța într-o mare, mult prea mare, corporație, cu angajați care au ca obiect al muncii nu să te mulțumească, ci să livreze o aparență șefilor din birourile cu aer condiționat. Așadar, toată lumea se preface și nimănui nu-i pasă de nimic în afară de punga cu mâncare de la sfârșitul zilei.

Tragicomic este că lupta marxistoidă împotriva „îmbuibaților” s-a transformat în Cuba într-o deservire umil-disprețuitoare a acestora. Pentru bani. Pentru supraviețuirea de zi cu zi a unui popor disperat și pentru bunăstarea opulentă a unei găști de torționari care a acaparat puterea. Privind cubanezul de azi, un lucru îți apare limpede ca lumina zilei: ființa numită om poate fi docilizată prin repetarea continuă a unor neadevăruri evidente și prin pedepsirea exemplară a eventualilor disidenți care ar îndrăzni să proclame adevărul. Solidaritatea cu eventualii disidenți va fi sufocată din fașă, pentru că nevoia de liniște a maselor va fi mai puternică decât nevoia de dreptate. Asta ne arată, uneori cu umor negru, Gabriel García Márquez în Toamna patriarhului. Dar dictatorii din zona Caraibilor și a Americii de Sud nu se deosebesc, în esență, de cei din Europa. Mijloacele diferă, mijloacele de instaurare a terorii și de descurajare a disidenței. Deosebirea constă, poate, în aceea că, astăzi, în „lumea civilizată”, asasinatul fizic a fost înlocuit cu asasinatul moral, din motive de eficiență.

Mașinile colorate, de epocă, iau ochii turiștilor, dar ascund penuria de benzină și piese de schimb

Disperarea începe să vorbească

Evadatul occidental, adică turistul, nu va avea niciodată ocazia să cunoască adevărata viață – sau, mai bine zis, existență – a cubanezului obișnuit. Ai nevoie de mult mai mult timp decât o săptămână, două, pentru a simți disperarea celor fără de ieșire. Este exact așa cum, la începutul anilor ’80, germanii sau suedezii veniți pe litoralul românesc habar nu aveau și nici nu-i prea interesa ce se întâmplase 20 de ani mai devreme cu intelectualitatea românească din temnițele comuniste. Se plimbau liniștiți pe plajă, la Mamaia, printre torționari, nomenclaturiști și copiii acestora. Tot așa se plimbă astăzi occidentalii, incluzându-i de această dată și pe români, pe plajele Mării Caraibilor.

Cuba este într-o situație mai proastă decât aceea în care s-a aflat după prăbușirea URSS și, implicit, a principalei ei piețe de desfacere. Uniunea Sovietică a fost principalul partener economic, militar și politic al Cubei, iar nostalgia acesteia este adusă acum cu avionul, din întinderile Rusiei, de către turiști zgomotoși. Dar veștile proaste vin mai cu seamă din vecinătatea prosperă a Havanei. Presa internațională scrie că nu e deloc de bun augur pentru statul insular numirea în fruntea diplomației, în noua administrație de la Washington, a fiului unor exilați cubanezi – Marco Rubio – potențial purtător al unor grele resentimente față de regimul care i-a alungat părinții.

Citeam recent un jurnal în care autorul rememora bătaia ce i-a fost administrată de grăniceri și milițieni la una dintre tentativele sale eșuate de trecere frauduloasă a frontierei de stat a Republicii Socialiste România. Pentru ca, după numai alte câteva pagini, același autor să se lanseze într-o tiradă acid-zeflemitoare la adresa diasporei românești, ale cărei rânduri tocmai ce mărturisise că voia să le îngroașe înainte de 1989. Însă inconsecvența nu este specifică doar românilor. Cubanezii nu fac nici ei excepție.

Cei care nu au mâncat salam cu soia la ei în țară vor fi extrem de câinoși cu aceia care au îndurat dezumanizarea pe insula-mamă” din Marea Caraibilor. Și viceversa. Acest lucru se vede și în resorturile turistice, acolo unde cubanezii din diaspora, mai ales din Florida, au căpătat dreptul să le ofere câte un sejur rudelor rămase în țară. Iată de ce există temeri justificate că Marco Rubio nu va fi „cald” față de conaționalii părinților săi, în pofida faptului că aceștia se confruntă astăzi cu lipsuri crâncene. Lipsuri disimulate, ce-i drept, de explozia de culori de pe străzile Havanei.

(...)

Fragmentul face parte din textul cu același nume publicat în numărul 284 al revistei „Historia” (revista:284), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.