⬆

Caraibele, jocul coloniilor și al colonialiștilor

Pe 12 octombrie 1492, însărcinat fiind de perechea regală spaniolă Ferdinand de Aragόn-Isabella de Castilia să exploreze drumul spre India prin navigarea cap-compas vest, genovezul Cristofor Columb descindea pe Guanahani, una dintre insulele componente ale arhipelagului The Bahamas. „Locuitori dulci și drăguți”, remarcă el, referindu-se la băștinași, pe care-i va părăsi pentru a se îndrepta spre sud, descoperind apoi, la 27 octombrie al aceluiași an, Cuba. S-a oprit nu departe, pe o altă insulă, unde a fondat în numele Coroanei spaniole prima ei colonie în America. Și ce alt nume ar fi putut să primească insula descoperită decât Hispaniola?

Așadar, Spania a fost prima putere colonială care a pus piciorul în Americi, în Caraibe. Prima și nicidecum ultima, căci, urmare a evoluției geopolitice și a dezinteresului ibericilor față de anumite zone, această întinsă regiune a devenit un veritabil mozaic politic, etnic și, implicit, cultural.

Cum încă din momentul plecării din Europa, auguștii stăpâni spanioli i-au promis titlurile de guvernator și vicerege ai tuturor teritoriilor pe care urma să le descopere, putem vorbi despre el drept prim reprezentant al Spaniei în Caraibe.  Întors acasă, nu a ezitat să înflorească realitatea, așa că nu ar trebui să fim surprinși aflând că, în toamna lui 1493 – când Columb a revenit în Hispaniola însoțit de aproximativ 1.200 de oameni –, cantitatea de aur găsită de cei atrași de mirajul acestuia a fost net inferioară celei clamate de genovez.

Mai mult, s-a dovedit cât de slab administrator era Columb, preocupat să se lupte cu băștinașii Taino (1.600 au fost luați prizonieri, dintre care 550 au fost trimiși ca sclavi în Spania) mai degrabă decât să se preocupe de dezvoltarea agriculturii și pescuitului, două dintre ocupaţiile de bază ale băștinașilor. Cum și cei care îl însoțiseră cârteau a nemulțumire, situația s-a degradat continuu.

Cristofor Columb în mijlocul echipajului său, la bordul vasului Santa Maria – cel mai mare dintre cele trei folosite în 1492, în călătoria peste Oceanul Atlantic

Plecat înapoi în Spania, în primăvara lui 1496, Columb și-a delegat fratele, Bartolomé, să se ocupe de problemele insulei. Acesta a fondat, în sudul fertil al insulei, noua capitală, Santo Domingo, cea mai veche așezare europeană care există și azi pe continentul american.  Totuși, haosul a continuat. A treia debarcare în Hispaniola, în 1498, l-a găsit pe Columb fără susținători, așa că a fost arestat din porunca duoului Ferdinand-Isabella și trimis fedeleș înapoi în Spania.   Înlocuitorul său cu întinse conexiuni la Curtea regală, Nicolás de Ovando, avea să se dovedească un excelent organizator.

El a a izbutit – după ce mai mult de 1.000 de spanioli au decedat din cauza bolilor tropicale necunoscute și neobișnuite lor și după ce Santo Domingo a fost ras de pe fața pământului de un uragan în 1502 – să reconstruiască din temelii capitala și, în scurt timp, să ocupe întreaga Hispaniola, adică inclusiv partea ei de vest. Mai mult, la indicația Coroanei spaniole de a nu folosi violența și de a aplica principiul encomienda (în funcție de randamentul și de producția realizate de fiecare colonist, acesta primea un număr proporțional de băștinași, numiți encomendado, care să lucreze pentru el, dar de care colonistul trebuia să aibă grijă și să-i convertească la catolicism), Ovando a dezvoltat continuu insula, a construit 15 noi așezări, dar a respectat doar parțial poruncile de acasă. Băștinașii nu au fost masacrați, ci „doar” exploatați până la epuizare, mulți sinucigându-se sau fugind în Cuba, unde, peste ani, aveau să împărtășească aceeași soartă.

Cum și colonizatorii au adus cu ei destule boli cărora băștinașii nu li se puteau opune, mii de indigeni aveau să moară din cauza gripei, pojarului, variolei și altor asemenea maladii. Și astfel, în decurs de doar 20 de ani de la prima descindere a lui Columb, dintre cei 300.000 de Taino rămăseseră în viață doar maximum 30.000, dar și dintre aceștia puțini vor fi cei care vor supraviețui.

Harta arată traseul lui Columb înspre ceea ce el credea că este Asia, alături de traseele lui Magellan și Da Gama

Cum pe insulă cineva tot trebuia să muncească și să-i îmbogățească pe spanioli, Ovando a poruncit, în mai 1509, demararea unei expediții în The Bahamas, unde niciun european nu pusese încă piciorul, oamenii săi întorcându-se în următoarele luni cu vreo 40.000 de băștinași Taino, pe care i-au trimis direct în minele de aur.

Nici vestul Africii nu a scăpat. Prima decadă a secolului al XVI-lea a însemnat debutul transporturilor de sclavi africani destinați minelor de cupru de pe Hispaniola. De-a lungul următoarelor trei secole, aceștia vor îmbogăți populația locală cu milioane bune de suflete.  Cert este că, la moartea sa, în mai 1511, Ovando a lăsat în urmă un model de teritoriu colonizat, organizat în sistem encomienda și, cu precădere, exploatat prin sclavagism, violență excesivă și omoruri. Un model care va fi aplicat întocmai în toate insulele ce vor fi curând ocupate.

Împărțirea sferelor de influență 

În acest context, apare o întrebare firească: De ce, dintre toate țările din Americi, doar Brazilia este vorbitoare de portugheză (toate celelalte fiind preponderent spaniole), dar și de engleză, franceză și neerlandeză (ce-i drept, în mai mică măsură și explicabil prin prisma evoluției ulterioare secolului al XVI-lea)?  Explicația este una cât se poate de simplă, putând fi rezumată la numele unui micuț și pitoresc oraș spaniol, Tordesillas, din regiunea Valladolid. Căci acolo s-a parafat, pe 7 iunie 1494, tratatul dintre (la acea vreme) țările-pionier în ale expedițiilor de descoperire a unor noi teritorii, adică Spania, pe atunci Regatul Castiliei, și Portugalia.

Fiecare dintre ele demarase expedițiile în direcții diferite – Atlanticul reprezenta oarecum un țel comun –, dar niciuna nu intenționa să poarte război împotriva celeilalte.  Și atunci, logica spune că decât să-ți periclitezi statutul și să suferi considerabile pierderi umane și materiale, mai bine te așezi la masa tratativelor și îți împarți sferele de influență, cele existente și cele înglobând teritorii care urmau să fie descoperite.

Cum ambele țări erau, și sunt, de religie catolică, ele au apelat, în 1493, la medierea Papei Alexandru al VI-lea, originar din Valencia (care făcea parte, în acele timpuri, din Regatul Aragonului).   Astfel s-a ajuns la tratatul-compromis de la Tordesillas, trasându-se o linie de demarcație de la nord la sud, prin Oceanul Atlantic, în dreptul longitudinii vestice 46 grade și 37 de minute, cam la 555 de kilometri vest de Insulele Capului Verde, ceea ce însemna că Portugalia urma să aconteze tot ce era ocupat sau urma să fie ocupat la est de această linie, iar Spania la vestul ei.

Ce-i drept, în 1506, linia avea să fie mutată încă 1.500 de kilometri spre vest, înglobând, astfel, o mare parte a estului coastei a ceea ce este astăzi Brazilia, granițele Braziliei moderne extinzându-se ulterior anului 1506.

 Puerto Rico, Cuba, dar interes scăzut pentru Antilele Mici 

Girată de Papă, înțelegerea va fi respectată de cele două semnatare, așa că, imediat, fiecare a demarat „procedurile” în zonele pe care și le arogaseră cu de la sine putere. Și astfel, Puerto Rico (1508) – expediție condusă de Juan Ponce de Leόn, după ce Cristofor Columb o descoperise în 1493, Jamaica (1509) – primatul aparținându-i tot lui Columb în 1494, dar colonizată de-abia după 15 ani de Juan de Esquivel și Cuba (1511) – colonizată de Diego Velázquez de Cuéllar au intrat în posesiune spaniolă, cu tot ceea ce a însemnat asta pentru indigenii Taino.

Supuși aceluiași sistem encomienda, asupriți, omorâți sau decedați în masă din cauza bolilor, aceștia, practic, aveau să dispară în decursul unui mic număr de decenii.  Sumarizând, în 1511, spaniolii își adjudecaseră toate insulele componente ale Antilelor Mari, fără a manifesta un interes deosebit față de Antilele Mici, pentru simplul motiv că lipsa resurselor naturale nu justifica eforturile materiale și umane aferente oricărei invazii. Cât de mult va conta această lipsă de interes...

FOTO: Getty Images