Ernest Urdăreanu, atotputernicul șef al Curții Regale

Când a părăsit România pentru totdeauna (fără să știe), fostul suveran Carol al II-lea avea doi companioni: Elena Lupescu, metresa regală, și Ernest Urdăreanu, atotputernicul șef al Curții Regale în ultimii „zece ani de glorioasă domnie” (1930-1940), cum i-a numit Teofil Sidorovici la ultimul jubileu al „Restaurației”.

În acest exil, Urdăreanu s-a aflat în intimitatea cuplului de a cărui încredere absolută se bucura, pe care l-a servit și de care a profitat chiar și după moartea amândurora. Dacă ar fi rămas în țară, Urdăreanu ar fi fost negreșit o victimă în plus a zeloșilor statului național-legionar responsabili de masacrul de la Jilava. Se naște de aici o întrebare firească: cum a ajuns un fost ofițer de cavalerie un om indispensabil la Palatul Regal, atât de „iubit de Vodă” și „urât de români”?

Născut la 6 mai 1897, la Slatina, Ernest Urdăreanu era fiul ofițerului de infanterie oltean Pandelie Urdăreanu (1858-1902), frate cu mama diplomatului Nicolae Titulescu. Mama, Alexandrina (1873-1926), fiica doctorului francez Ernest de La Pommeraye, era soră cu mama generalului Gheorghe Argeşeanu. Ernest a avut un frate, Gheorghe (1901-1965), de profesie inginer, și o soră, pictorița Lelia (1899-1990), căsătorită Stoianovici, apoi Popescu.

Rămas orfan de tată la cinci ani, Ernest, întâiul născut al unei văduve cu trei copii, a ales, pe urmele tatălui, o carieră militară care promitea o situație materială stabilă. A fost primit ca bursier al Liceului Militar din Iași. În octombrie 1913 (la 16 ani!), a fost admis la Școala Pregătitoare de Cavalerie de la Târgoviște, cu statut de semibursier. La absolvire, în iunie 1915, a fost repartizat Regimentului 4 Călărași din Turnu Măgurele.

La 14/27 august 1916, România s-a alăturat acțiunilor militare ale Primului Război Mondial, iar Urdăreanu a fost mobilizat ca adjutant al Diviziei 3 Infanterie, fiind însărcinat cu recunoașteri ale forțelor inamice. În Transilvania a câștigat aprecierile generalului Marin Niculescu, care amintea cum, în timpul luptei de la Satu Lung din septembrie 1916, „deși ofițer de cavalerie, dând peste o companie de infanterie ce se retrăgea, lipsită fiind de ofițeri, a reîntors-o contra inamicului, ținând astfel frontul”. În 1917, Divizia 3 Infanterie a luat parte la bătăliile de la Mărăști și Mărășești, iar în februarie 1918, a fost trimisă „să facă ordine” pe teritoriul Basarabiei. Generalul Alexandru Mărgineanu, comandantul diviziei (din noiembrie 1916), l-a luat după el, în decembrie 1918, la Comandamentul Trupelor București, iar în martie 1920, înapoi la Divizia 3.

În 1922, dându-i calificativ pe acel an, generalul de divizie Ștefan Holban, comandantul Corpului 2 Armată și fost ministru de război, arăta că, din august 1916, Urdăreanu „nu a făcut nicio zi de serviciu în arma de origine [cavaleria]”, căpătând gradul de locotenent, în 1917, și de căpitan, în 1919, „pe baza recomandărilor [făcute] pentru servicii de birou”.

„Mai mult automobilist decât călăreț”

În noiembrie 1920, Ernest a fost mutat la Regimentul 7 Călărași, dar, pentru că i s-a remarcat o pasiune pentru mașini, a fost detașat la Serviciul de Automobile al Președinției Consiliului de Miniștri. La guvernare era fostul general Alexandru Averescu.

În aprilie 1922, căpitanul Urdăreanu a fost transferat, la cerere, Regimentului de Escortă Regală, comandat de colonelul Constantin Ilasievici. Pentru a recupera lipsa experienței la trupă, a urmat cursul redus al Școlii de Specialități a Cavaleriei de la Sibiu și a făcut un stagiu în Armata Franceză, la Regimentul 6 Dragoni din Paris.

Comandantul școlii observa că are „multă dragoste de cai”, „venind cu cai buni și harnașamentul complet”. În 1927 i-a fost acordat gradul de maior. Șarmant și măgulitor, Urdăreanu a primit întotdeauna aprecierile superlative ale superiorului său, Ilasievici. În anul 1929, Ilasievici, avansat general de brigadă și promovat la comanda Brigăzii 14 Călărași, de care ținea și Regimentul de Escortă Regală, l-a chemat pe Ernest ca adjutant.

Revenind la vechea sa pasiune, Urdăreanu a luat parte, în 1928, la primul raliu de la San Remo, unde, la volanul unui Fiat 520, pe ploaie, ceață și noroi, s-a clasificat întâiul dintre 200 de concurenți. A repetat performanța în anul următor, când a adus acasă a doua medalie de aur. Palmaresului său i s-au adăugat premii la concursuri din țară. Generalul Gheorghe Moruzi, inspectorul general al cavaleriei, observa cu ironie: „Încalecă foarte bine, însă de câtva timp e mai mult automobilist decât călăreț”.

Noua Curte Regală

La 8 iunie 1930, pe tronul României urca Regele Carol al II-lea. Curtea, păstrată în timpul Regenței aproape la fel ca la moartea Regelui Ferdinand, includea demnitari aflați la vârste venerabile. La aflarea veștii că principele a revenit în țară, după ce renunțase la drepturile sale în scris, în decembrie 1925, șeful Curții, cu titlul de ministru al Casei Regale, diplomatul Constantin Hiott, a demisionat.

La dispoziția noului monarh s-au pus marii maeștri ai Curții, Ioan Stârcea (de ceremonii) și Anton Mocioni (de vânătorile regale), aduși la Curtea Regelui Ferdinand I ca foști miniștri pentru Bucovina, respectiv Ardeal.

Ernest Urdăreanu, ministru al Casei Regale, fotografiat pentru revista „Life” în februarie 1940

Suveranul i-a înlocuit pe vechii demnitari treptat. În fruntea Curții l-a adus pe generalul Ilasievici, numindu-l șef al Casei Militare Regale și mareșal al Palatului. Deși nu imediat, Ilasievici și-a amintit de Urdăreanu, care, după ce trecuse prin Brigada 8 Cavalerie, revenise la Regimentul de Escortă Regală. De la Palat i s-a cerut detașarea, în noiembrie 1931, ca ofițer curier și de ordonanță.

Ernest a primit șansa să se remarce în martie 1932, când a fost numit şef al Garajelor Regale. Printr-o administraţie eficientă, a reuşit să obţină economii impresionante, câștigându-și reputația de bun organizator. Totuși, un alt moment i-a înălțat steaua lui Urdăreanu: în seara de 29 decembrie 1933, prim-ministrul I. G. Duca, ieșind dintr-o audiență la Peleș, cădea răpus de gloanțele Nicadorilor în gara din Sinaia. Ernest s-a achitat de sarcina sensibilă de a recupera corpul neînsuflețit al lui Duca și a-l aduce la castel. În zilele următoare, regele s-a confruntat cu unul dintre cele mai dificile momente ale domniei sale.

În negocierile pentru formarea unui nou guvern, Titulescu, profitând de prestigiul său internațional, i-a cerut monarhului să-l înlăture pe infamul său secretar particular, Puiu Dumitrescu, care avea reputația unui atotputernic „om al camarilei”. Este greu de spus dacă diplomatul a rostit atunci numele vărului său primar... Cert este că, la 10 mai 1934, Regele Carol al II-lea l-a avansat pe Urdăreanu locotenent-colonel și l-a numit adjutant regal.

Steaua lui Urdăreanu se înalță

Pentru Ernest, prima zi a anului 1935 aducea o schimbare fundamentală în carieră. Regele îi ceruse să demisioneze din armată pentru a-l putea angaja în Casa Civilă a Majestății Sale, cu funcția de prefect al Palatului. În ultimii ani, această funcție fusese îndeplinită de septuagenarul Nicolae Drossu, un fost ofițer de cavalerie adus la Curtea Regelui Ferdinand în anii Primului Război Mondial.

În scurt timp, Urdăreanu a început cu reformele: l-a convins pe rege să înființeze Prefectura ca o subdiviziune administrativă a Curții și, pas cu pas, a reorganizat sistemul de administrație, promovând, sub etichetele de „profesionalizare” și „economisire”, mici schimbări care au dovedit curtenilor că Ernest avea ambiția să ia locul lui Puiu Dumitrescu – percepție care, foarte curând, a fost insuflată și în exterior.

Urdăreanu sufla în ceafa fostului său superior Ilasievici când, în martie 1936, a fost numit în noua funcție de vicemareșal al Curții. În fapt, Ilasievici, avansat general de divizie în ianuarie 1936, își aștepta rândul la comanda unui corp de armată, pe care a primit-o opt luni mai târziu. În acest timp, Ernest, ca vicemareșal, preluase deja majoritatea puterilor mareșalului de Curte.

Totuși, regele, prudent față de o promovare prea bruscă, i-a oferit un nou „paravan” în august 1936, când Ernest Ballif, administratorul Domeniului Coroanei (și el un fost aghiotant regal în anii Primului Război Mondial), a primit funcția de mareșal al Palatului. Promovarea lui Ernest era doar o chestiune de timp: în martie 1937, odată cu noul regulament al Curții, Urdăreanu devenea mareșalul Casei Regale, iar Ballif primea titlul onorific de „mare maestru al Curții”.

[...]

Cea mai rapidă ascensiune din istoria Curții

În februarie 1938, Regele Carol al II-lea suspenda Constituția din 1923 și, într-un referendum în care se vota pe cale orală, obținea adoptarea unei noi Constituții. Reformele, continuate cu instaurarea unui partid unic, Frontul Renașterii Naționale (F.R.N.), mascau, în fapt, aservirea instituțiilor statului față de monarh. Într-un Consiliu de Coroană creat în martie 1938, care reunea foștii prim-miniștri, a figurat și Ballif, acesta regăsindu-se, în iunie 1939, și între senatorii regali (numiți direct de rege), împreună cu maeștrii de Curte Ioan Stârcea și Anton Mocioni.

În martie 1938, Urdăreanu primea funcția de „ministru (șef superior) al Casei Regale”, rămasă vacantă de la demisia lui Hiott, în iunie 1930. În șase ani, Ernest urcase de la funcția de ofițer de ordonanță până la cea mai înaltă poziție de la Curtea Regală, la rang egal cu cea a unui ministru de guvern.

Urdăreanu (al treilea de la dreapta), în compania Regelui Carol al II-lea

Secundul său era noul „secretar general al Casei Regale”, Gheorghe Stavăr, un ofițer de cavalerie pe care Urdăreanu îl adusese la Palat în 1935, ca ajutor al său. Cabinetul ministrului Casei Regale era condus de colonelul Radu Rusescu, având în subordine o echipă de ofițeri și funcționari civili care țineau activ un adevărat birou de informații, pentru uzul regelui și al lui Ernest.

La Curte, oricine se arăta potrivnic planurilor lui Ernest avea de suferit: în octombrie 1938, administratorul Curții, Florian Marinescu (angajat contabil la Curtea Regală în 1918), care în ultimii ani prezentase puncte de vedere contrare privind organizarea Palatului, a fost retrogradat singur într-un birou, cu unica sarcină de a încasa lista civilă, pe când servilul Ioan Rădulescu i-a preluat atribuțiile și personalul.

La sfârșitul domniei Regelui Carol al II-lea, Urdăreanu avea, pe lângă poziția sa de la Curte, funcții în consiliile de administrație ale unor societăți comerciale, într-o practică comună de care beneficiau funcționarii și demnitarii statului (inclusiv miniștrii), înainte de a se adopta cu strictețe noțiunea de incompatibilitate. Obișnuit al partidelor de poker ale camarilei, Ernest primea, ca și regele, diverse cadouri, unele foarte substanțiale: Malaxa, de exemplu, i-a pus la dispoziție o casă în București. De aceste aranjamente a beneficiat și fratele lui Ernest, Gheorghe Urdăreanu, numit administrator al societății Cloșani.

În 1939, Ernest a primit de la adunarea generală șefia Consiliului de Administrație al Uzinelor Reşiţa, rezervată după Marea Unire, prin tradiție, administratorilor Domeniului Coroanei. Înlocuindu-l pe Ballif, Urdăreanu a îndeplinit un rol instrumental în procesul administratorului delegat al societății, Max Auschnitt, un fost membru al camarilei căzut în dizgrația regelui și condamnat la închisoare.

Fragmentul face parte din articolul „«Iubit de Vodă, urât de români». Ernest Urdăreanu” , publicat în numărul 253 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.