Revoluția din 1989, trăită în beciul miliției din Timișoara: „Se auzea cum se trage”
În decembrie 1989, Gheorghe Miu avea 22 de ani și era student la Politehnica din Timișoara. Iar revoluția și-a petrecut la un sediu de miliție și la penitenciarul din oraș (str. Popa Șapcă), după ce a fost arestat, alături de alți colegi, pentru că participase la demonstrația și marșul din 16 decembrie. Își amintește fragmentat istoria acelor zile – o recuperează cu ochii minții la 20 de ani distanță – dar cel mai tare își amintește groaza unei clipe, când, într-o „liniște fantastică”, în închisoare, unde nimeni nu vorbea cu nimeni, s-a auzit cum afară a început să se tragă.
„Eram student în anul 3, deci aveam, câți ani, 22. Pentru că am plecat la facultate mai târziu cu un an, am făcut armata un an. Țin minte că eram la atelierul de la Mecanică..., unii lucrau la strung, unii pileau, adică trebuia să facem tot felul de lucruri. Era atelierul școlii și mergeam acolo sâmbătă seara. Nu eram un tip foarte informat, nu ascultam Europa Liberă decât ocazional, deci nu știam ce se întâmplă cu Tőkés sau cu alții. (...) În fine, deci pe la 7, sâmbătă seară – acum îi vine greu cuiva să creadă că făceam școală și sâmbătă – am terminat atelierul și, în loc să ne ducem în cămin..., se auzeau strigăte, și cineva a venit și a zis «Hai să mergem și noi acolo să vedem ce e». Și ne-am dus și am văzut pe podul de la Bega, de la Piața Maria, erau acolo niște demonstranți, niște oameni care strigau «Eliberați-l pe Tőkés», habar n-am ce strigau. Cert este că am văzut ceva extraordinar, poliția era în jur, dar nu intervenea. Și am stat acolo un pic, că eram destul de puțini, șase-șapte băieți.
Am zis să mergem în complexul studențesc, să mergem la fete în cămin, că ele aveau căminul mai aproape, să le luăm și pe ele să vină, să ne strângem mai mulți, pentru că era dorința asta de a merge acolo. (...) Și am mers, am fost vreo 30-40, am mers în centru și, la Catedrală, acolo, era grupul mare de demonstranți. Curios era că poliția nu intervenea, era poliție în jurul locului, cu scuturi și cu echipament, dar nu intrau. Acolo se strigau lozinci, am jucat «Hora Unirii» la un moment dat. Mai târziu, cineva a venit cu ideea, probabil unul dintre liderii manifestării, să zic așa, să mergem către cartierele muncitorești unde stătea multă lume. În centru stătea puțină lume, puțină lume probabil știa de demonstrație. Și am plecat, la 10-11 noaptea, cu demonstrația către gară. Țin minte când am trecut pe sub pasajul de cale ferată – e o trecere pe sub calea ferată, acolo – s-au urcat câțiva și au dat jos de-acolo ce scria, lozinci de la Ceaușescu; pe vremea aia, toate zidurile erau pline de lozinci, citate din Congresul al XIII-lea. După, am mers către, nu știu cum se numea cartierul ăla, parcă 6 martie, și am intrat, pur simplu, pe străzile astea mici, cântam și strigam care de care mai tare, lumea ieșea pe la geamuri, prin cartiere de blocuri turn. Oamenii ieșeau, ni se alăturau, unii aprindeau lumânări la geam.
«Mai aduceți un autobuz... 10 aici, am prins 20»
Vreau să spun că șirul de demonstranți ajunsese în jur de 2-300 de metri și tot ni se alăturau oameni, tot creștea. Mergeam într-un ritm încet, așa. Steaguri, au apărut niște steaguri, nu știu, s-a produs chestia aia. S-a mers grup organizat, se strigau lozinci, o chestie minunată era când, pe la un bloc de-ăla de 10 etaje, apăreau vreo doi bătrânei pe geam și aprindeau lumânări, pur și simplu îți încărcau bateriile. Apoi am intrat la Piața Dacia (...) La fel, am luat-o prin cartier, am mers, am mers, am mers destul de mult și, la un moment dat, demonstrația a luat-o spre cartierul Lipova, Calea Aradului; sunt niște cartiere mai mari și pe acolo nu știam zona.
Deja mulți dintre colegii mei plecaseră, mai eram cred că doar vreo șase-șapte din grupul nostru. Am zis: «Hai să mergem acasă, să mâncăm ceva și, eventual, până termină ei Lipovei și merg spre calea Soarelui, ne întâlnim cu ei acolo și mergem în continuare». Asta a fost logica mea. Și am plecat de-acolo, eram trei băieți și trei fete: eu, Alex și Coco – băieți și fetele erau două Gabi – Gabi Suciu din Reșița, Gabi Varga cred că din Mediaș – și mai era o fată din Severin, dar uite că nu mai știu cum o cheamă. Și ne-am gândit noi, hai să mergem fiecare cu câte o fată la braț, ca să nu părem suspecți, poate ne întreabă cineva. Dacă întrebau spuneam că am fost la un chef. (...)
Când am trecut calea ferată, pe lângă Grădina Botanică, care are un gard destul de mare... În momentul în care am ajuns acolo cred că era ceasul 2-3 noaptea, nu era nimeni pe stradă. La un moment dat, în fața noastră a oprit un ARO, s-au dat jos doi tipi, unul nu știu acum, cred că avea o pușcă, unul avea o coadă de lopată sau așa ceva, ne-au pocnit pe fiecare și ne-au spus să urcăm în ARO. Ne-au înjurat și ne-au spus să urcăm. Au început să țipe ce am greșit, ce am făcut, noi am încercat spunem ce-am făcut, nu ne-a răspuns nimeni. Am urcat în ARO, au închis și au plecat cu noi. Ne-au spus că suntem criminali. În momentul în care stăteam pe-acolo, șoferul comunica prin stație. Atunci am auzit șocat: «Mai aduceți un autobuz, avem aici, veniți... 10 aici, am prins 20». Atunci mi-am dat seama, cel puțin ăsta a fost raționamentul meu, că demonstrația a fost încercuită, că se făceau arestări pe toate căile posibile.
«A început să ne spună că plutesc nu știu câte cadavre pe Bega...»
În fine, când am ajuns la poliție, ne-au dat jos și ne-au băgat într-un beci. Acolo, în beci, un ofițer (...) a început să mă înjure. Atunci cred că plângeam toți, ne-a întrebat ce și cum, i-am spus că suntem studenți, a spus «Ah, studenți, haimanale!». A început să ne spună că plutesc nu știu câte cadavre pe Bega, că am omorât, am făcut, am distrus. Dar noi, care am fost de la început, știam că în momentul ăla nu se spărsese un geam, nu se produsese niciun incident. Doar pur simplu se mergea pe stradă și se striga «Jos Ceaușescu, jos comunismul!».
Eram un pic șocat și a fost o amintire care îmi va rămâne întotdeauna, ne-a băgat într-un beci, beciul închisorii, și acolo am așteptat vreo câteva ore, așa mi s-a părut. Putea să fie o jumătate de oră, puteau să fie două ore. În genunchi, cu fața la perete, cu mâinile la ceafă, exact cum văzusem în filmele cu nemți. Am stat ce-am stat acolo, ăla ne înjura, nu ne-a întrebat nimic, tot ne spunea că am ucis oameni. (...) Cert este că am stat acolo în beci, beciurile erau niște camere din-astea, cum să zic, 4 pe 4, fără baie, fără scaune, doar statul în picioare. Erau vreo cinci-șase persoane când am intrat noi, peste vreo 2-3 ore erau arhipline, eram vreo 30-40, nu aveam loc să respirăm. Deschideau ușa și țin minte că venea ofițerul ăla și spunea: «Mai intră cinci aici, mai intră trei aici», deși nu mai era loc. Probabil că în momentul în care și-au dat seama că nu au ce să facă cu noi, nu aveau unde să ne pună, scoteau fiecare celulă în curtea închisorii și ne-au pus să stăm pe burtă, pe iarbă, cu mâinile la ceafă. Am stat acolo o vreme, ne mai dădea câte una, care mai avea curaj să vorbească câte ceva, imediat îi ardea una. Unul mergea peste noi, călca peste noi pe-acolo.
La Popa Șapcă
Și, până la urmă, ne-au ridicat în picioare și ne-au urcat într-o mașină de poliție în care umblă arestații. Și cred că ne-au spus că o să ne ducă la Popa Șapcă la închisoare. La Popa Șapcă acolo, când am ajuns, era deja ceasul 10-11, duminică, data de 17. (...) Ne-au băgat într-o celulă uriașă, avea, cred, vreo 90 de paturi, pe trei nivele. Și acolo erau și vreo șapte-opt deținuți de drept comun, în celula aia, și acolo am mai văzut câțiva colegi, la modul că îi știam din vedere de prin școală. Dar nu am stat de vorbă foarte mult cu ei, era chestia asta că nu știi cu cine vorbești. (...) Ce era frapant era că am văzut un tată cu copilul, copilul avea vreo 10 ani; și tatăl, și copilul erau în pijamale, chestii de genul ăsta. Îi luaseră din scara blocului la propriu, fără să le pese că ăia nu erau cu demonstrația.
Deci, duminică, cred că după ora 1, la Popa Șapcă, ne-au luat pe toți studenții din celule, din fiecare celulă. Au scos, de fapt, toți studenții, că ne-am trezit toți în baia închisorii. Baia închisorii era uriașă, arăta ca o sală de sport, numai că era numai faianță și ce este într-o baie: dușuri, prostii de genul ăsta. Știu că ne-au băgat, dar nu era apă, în locul ăla unde eram noi nu era apă. Pe geam, așa, pe o fereastră mică, era un furtun și curgea apă de acolo. Am băut apă toată ziua. Iar ce era... deci, seamănă cu un scenariu de film ăsta... erau pe o singură bancă, cât să zic eu, de vreo 3 metri așa, bancă din-aia mai mult de sport, cum sunt prin sălile de sport; și, la început, am fost vreo 20 de studenți și aveam cumva loc, dar după aia s-a cam umplut, după-amiaza. Și am stat cred că până seara la 9 sau la 10, duminică, în baia închisorii. (...).
Dar ce m-a mai frapat în baie, acolo, a fost o chestie care nu s-a prea discutat; nu discutam între noi să povestim ce și cum, era mai mult o liniște din-asta fantastică, dar cred că după-amiaza, pe la 6, a început să se tragă în Timișoara. Și am început să auzim... cum se trage, se trăgea cu pușca, cu mitraliera. Atuncea ne-am speriat rău de tot pentru că ne-am dat seama că afară lucrurile nu se întâmplă prea bine și e, e... clar că se trage. (...)
Cert este că luni au început să ne scoată pe rând să dăm declarații. Și știu că am declarat că am fost la un chef la prietena mea și când ne întorceam de la chef am fost arestați, o chestie de genul ăsta am declarat. Și după ce am declarat asta, ne-au băgat din nou în celulă. În celulă mai erau ăștia, deținuții mai vechi. Jucau cărți, stăteau de vorbă, noi stăteam fiecare și ne gândeam la ale noastre. Oricum, lucrurile erau nasoale pentru că se auzeau focuri de armă din afară; mai ales către noapte, când s-a făcut liniște, iarăși s-a auzit. (...)
«Cine pentru Calea Lipovei?»
Am intrat într-un regim din-ăsta de mâncare, la anumite ore ne aduceau ceva de mâncare, dar au fost depășiți de numărul nostru și nu aveau pentru toată lumea. Nu-mi aduc aminte de câte ori am mâncat. Deci asta a fost luni, marți, și cred că marți seara, dacă eu nu mă înșel... Marți în cât a fost? 16 a fost sâmbătă, da. Nu știu în București când a început, că nu mai rețin acuma, dar cred că pe 19, marți seara sau miercuri seara, chiar nu mai știu acuma, ne-au scos pe toți în curtea închisorii și eram aliniați, deci numai pe noi, care eram arestați de la Revoluție, ca să-i zic așa. Și ne-au scos și ne-au aliniat, așa, stăteam ca la careu, la școală (...) și cred că era ceasul 7-8 seara și ne-au spus că o să ne dea drumul, numai că nu ne pot da drumul așa, să deschidă porțile și să plecăm afară. O să plecăm fiecare cu o mașină și o să ne împartă pe grupuri. Unii – Calea Lipovei, unii – Calea Aradului, Calea Severinului... adică diferite ieșiri din Timișoara. (...)
Știu că eu am încercat, că aveam o cunoștință, nașa prietenei mele de-atuncea, care locuia chiar vizavi de Popa Șapcă, era un bloc acolo, știi? Și am spus asta, dar nu au vrut să-mi dea drumul. Au zis că nu dau drumul la nimeni pe poartă, ne duc cu mașina. Și atunci am spus că merg înspre Calea Torontalului, pentru că acolo stătea prietena mea, mă gândeam să mă duc la ea și să nu mă duc în cămin.
Și erau dubele astea de poliție care aveau două cuști la intrare și nu mai ai decât sus niște guri de aerisire, nu se vede decât, poate, foarte puțin cerul. Și ne-au îmbarcat, așa, pe mașini. Când venea și întreba «Cine pentru Calea Lipovei?», te urcai în mașina aia, 20-30 de oameni, cam așa intrau. În momentul în care ne-am urcat în mașină, s-a închis ușa și n-am mai știut nimica. La un moment dat, șoferul a oprit și a bătut în spate, aici, către noi și a zis să coborâm.
Deci, au fost iară niște momente nasoale de tot, pentru că văzusem atâtea filme cu ruși, cu tot felul, cu nemți, că atuncea erau cu nemți... Și ne-a fost frică că ne împușcă dacă ieșim din mașină, știi? Ne imaginam o fază de genul ăsta... Șoferului, după aia ne-am dat seama, îi era frică să se dea jos la noi, pentru că, totuși, el era unul, noi eram 25 și, până la urmă, la insistențele șoferului, cineva a sărit din mașină și am sărit..., ne-am dat toți jos, dar tot așa, mai pe burtă, mai pe... și am mers până acasă. Mașina ne scosese un pic în afara orașului, deci cam pe unde scrie Timișoara sfârșit, nu ne-au lăsat deloc în oraș. Deci, a trebuit un pic, cum să-ți spun, să mergem pe marginea drumului, am mers mai pe burtă, mai pe..., n-am mai vorbit cu nimeni pentru că în mașină chiar nu mai cunoșteam pe nimeni; și pentru că era și noapte și nu ăsta era scopul meu. Scopul meu era să ajung acasă și știu că am mers, așa, mai pe după blocuri; după aceea, când am intrat în oraș mi-am luat poziția de mers normal. (...)
«Pentru taică-miu... a fost un șoc, atunci a albit»
După aceea am aflat de la prietena mea ce se întâmplase prin facultate, că ei luni s-au dus, ea și cu câțiva, s-au dus la Rectorat și au încercat să afle ce e cu noi, cu studenții. Rectorul a zis în primă fază că nu sunt studenți arestați, că cine știe pe unde suntem, noi poate suntem pe undeva plecați, o chestie de genul ăsta. Am mai aflat că duminică a venit taică-miu, tatăl meu a venit la Timișoara pentru că era disperat să vadă ce-i cu mine. Aflase că ceva nu e-n regulă cu mine și pentru taică-miu cred că atuncea a fost un șoc, atunci a albit, pentru că el s-a întors luni înapoi, nereușind să afle nimic, nici la Rectorat, nici la cunoștințe, nicăieri pe unde a fost. A zis că m-a pierdut, adică faptul că nu mai existam, și-a dat seama că ceva e destul de nasol și s-a întors acasă. Oricum, bineînțeles, după ce ne-au dat drumul am sunat acasă, le-am zis că sunt bine și că mâine dimineață vin cu primul tren acasă. (...)
A doua zi cred că la 10 sau la 11, ba nu, cred că la 1 aveam tren..., dar mi-era totuși frică, pentru că n-aveam acte, niciun act la mine, și pe vremea aia trebuia să ai un buletin ceva, te întreba poliția. Știu că am plecat la gară, era foarte frumos în oraș, toată lumea sus cu steaguri, lucruri faine. Când am ajuns în gară, trenul era arhiplin pentru că probabil mulți studenți plecau acasă. Pe tren s-a scris «Jos Ceaușescu!», «Trăiască libertatea!», «Jos Comunismul!», era scris cu cretă, cu vopsea. Îmi aduc aminte că trenul a plecat și în prima gară, în primul sat a oprit. Mecanicul, «nașii» de la tren ștergeau trenul. Au șters, am stat o jumate de oră până au șters trenul de tot ce scria acolo. Țin minte că prietena mea era din Herculane, am coborât la Herculane acolo, era mai aproape, până să ajung la Strehaia mai aveam încă doua ore și ceva de mers.
Și de la Herculane a venit unchi-miu să mă ia cu un ARO, unchiul de la Severin. Și m-a luat și, bineînțeles, pe drum i-am povestit, dar eram încă speriat, încă șocat, eram într-o stare din-asta de sperietură, mai ales pentru că se trăsese; atunci ne-am speriat cel mai tare, faptul că s-a tras, se auzea cum se trage cu arme și noi stăteam acolo, închiși. La toți le-am povestit ce-am făcut, la toată lumea, acasă la părinți: ce-a fost, cum a fost?, știi, toată lumea voia să-i povestești. În Severin m-am dus pe la toate rudele ca să le povestesc ce-am făcut. Și m-am dus acasă, la Strehaia. Acolo, la fel, am povestit, m-am întâlnit și cu alți colegi, frati-miu mi-a povestit atunci o fază dură. Pentru că fratele meu locuia încă în Strehaia. El mi-a povestit că venea în fiecare zi să m-aștepte sau a venit de două-trei ori pe zi să mă aștepte la tren, în gară, știi? (...) Cam asta a fost tot... partea asta cu arestatul, cu asta, țin minte că în restul timpului am stat la televizor, am făcut ceva în oraș, acolo, până a început mișcarea în București, am scos o foaie din-asta volantă, mai mult o chestie de copii, acolo, cu toți foștii colegi, am tipărit-o pe la Primărie, am făcut niște lucruri în câteva zile acolo până am plecat la facultate. Pentru că pe 3, știu că pe 3 sau pe 4, a început școala și atunci a trebuit să fim din nou la Timișoara. Și primul drum l-am făcut la Poliție să ne luăm actele”.
Acest articol a fost publicat în numărul 214 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Extras din interviul cu Minel Dorin Răduţi, realizat în noiembrie 2009 de către Ruxandra Miclea şi publicat în lucrarea Tânăr student caut revoluţionar, volumul I – „La început a fost frica” (coordonatori: Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011)
Mai multe pentru tine...
