1989, Revoluţia Română/ „În Timişoara era jale. Se trage, se moare, e jale, jale!”

În decembrie 1989, Minel Dorin Răduţi avea 25 de ani şi era pensionat pe caz de boală, din 1987, din pricina unui accident, la Uzina de Construcţii Metalice Bocşa, în urma căruia îşi pierduse piciorul stâng. Revoluţia a trăit-o la Bocşa, dar, episod important, cândva la mijloc de decembrie, a plecat cu familia la Timişoara, să se aprovizioneze cu carne...

„Revoluţia, marea revoluţie, m-a prins la Bocşa. Şi aici e o poveste destul de interesantă. (...) Cu toate că noi creşteam în fiecare an un porc, doi, fiind o familie mare – patru fraţi plus cei doi părinţi –, era nevoie de încă ceva carne, ca să putem face nişte provizii ca să rezistăm până la următorul Ignat, următoarea iarnă. Şi atunci aveam nişte cunoştinţe la Timişoara care ne anunţau când se bagă carne la un magazin din oraş. Ţin minte că luam trenul personal la 6 dimineaţa şi mergeam să stăm la coadă. Ne făceam plinul şi apoi ne întorceam acasă. Sunt faimoase cozile la ouă, carne, lapte. Să nu mai spun de întreruperile de curent şi cum ascultam radiourile respective pe ascuns, când prindeam frecvenţa.  

Ei bine, mi-aduc aminte că pe 10 decembrie ne-au sunat iar cunoştinţele să ne spună că peste patru-cinci zile vor primi carne iar. Eram entuziasmaţi. Ei aveau informaţii de la măcelării. Era un sistem subteran: eu îţi dau pâine, tu îmi dai o bucată de carne, eu îţi dau un caiet, eu îţi fac rost de nişte lame de ras. Era un sistem paralel care mergea mai bine ca economia oficială. O adevărată mafie a produselor. Ne-am pregătit deci să mergem la Timişoara atunci când ne-au spus oamenii. Între timp, a început povestea cu protestul împotriva regimului, a început să se tragă. Cu toate astea, oarecum inconştienţi de situaţia de afară, am plecat. Dar, când am plecat (...) cu trenul din Bocşa, erau tot felul de patrule formate dintr-un miliţian şi trei membri ai grupărilor patriotice. Nu era voie ca grupul care călătorea să fie mai mare de trei. Noi eram cinci sau, dacă stau să mă gândesc, eram chiar mai mulţi, vreo şapte, pentru că auzise şi vecinul şi vecina, şi mătuşi, unchi, aşa că ne strânseserăm. Văzându-ne aşa de mulţi, bineînţeles că ne-au oprit, ne-au întrebat unde mergem, iar tata le-a spus că mergem să ne aprovizionăm la Timişoara cu carne, la care zic ei: «Băi, nu mergeţi acolo că-i bai!», «Ei, nu-i nimica, ne descurcăm noi», am spus, iar ei ne-au lăsat fără nicio problemă. Ne-am urcat în tren, am ajuns, ne-am dus la oamenii aceia ai noştri şi ne-au avertizat că ar fi mai bine să mergem acasă, că în Timişoara era jale. Se trage, se moare, e jale, jale! Unul dintre vecini a spus că dacă tot am ajuns până aici, să luăm totuşi ceva, să nu plecăm cu mâna goală.

Atunci am văzut o scenă extraordinară. Pe de-o parte venea o coloană dintr-aceasta de manifestanţi furioşi, iar undeva, la o măcelărie, prin zona gării, pe linia unui tramvai, era o coadă la carne. Fiecare era preocupat de altceva. Pe unii îi interesa de carne, pe unii de gloanţe, pe unii de libertate. Mi-a părut o scenă interesantă. Nu ne-am dus la coada respectivă. Nu ştiu dacă din ruşine, din frică. Cred că totuşi din autoconservare... şi ne-am dus direct la prietenii noştri din Timişoara şi, apoi, direct la tren”.

Extras din interviul cu Minel Dorin Răduţi, realizat în noiembrie 2009 de către Ruxandra Miclea şi publicat în lucrarea Tânăr student caut revoluţionar, volumul I – „La început a fost frica” (coordonatori: Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011), volum care poate fi achiziţionat de aici

Acest articol a fost publicat în numărul 214 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 noiembrie – 14 decembrie 2019, și în format digital pe paydemic.com.