Niculina Moica, fostă deţinută politic: „Într-un pat zăcea mama și într-un pat zăceam eu”/ INTERVIU

La 15 ani și jumătate, în 1959, Niculina, alintată Nina, singurul copil al familiei, era arestată, condamnată și închisă pentru că, împreună cu alți colegi de generaţie, înfiinţase „Uniunea Tinerilor Liberi”, o organizație anticomunistă. Tatăl a fost şi el condamnat pentru că tutelase inițiativele tinerilor în casa sa, unde se asculta „Vocea Americii”. Mama a rămas literalmente pe drumuri. Tatăl și fiica au fost eliberați în 1964. La vârstă de 76 de ani, doamna Moica evaluează cu luciditate timpurile mai vechi şi mai noi, oferă detalii despre bolile secolului trecut şi conchide hotărât: „Dar a mai fost ceva asemănător, eu am prins gripa asiatică!”.    

Despre tifosul care a fost după Primul Război Mondial o auzeam pe mama povestind. Ea era născută în 1915 şi, în anii de după război, trăise în Bucovina. Că a venit de la ruși, așa spunea, o epidemie mare de tifos. Povestea că și o soră vitregă de-a ei a fost foarte bolnavă, nu țin minte dacă spunea că a şi decedat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin ’41-’42, părinții mei au pierdut primul lor copil, o fetiță, Florentina, care avea în jur de doi ani. A avut dizenterie sau difterie și a murit în Spitalul Pretinger din Ploiești, în timpul bombardamentelor. Mamei nu-i plăcea să povestească despre sora mea moartă înainte de a veni eu pe lume, dar eu am crescut în plânsurile ei.   

Eu sunt născută în ’43, iar în ’54-’55 eram mărişoară de-acum, țin minte că era în mare vogă poliomielita. Vârful a fost în ’52. Nu mă prea lăsa mama în locuri cu lume multă. Ca și acum, ni se cerea să stăm izolați, mai mult acasă, o perioadă de timp. Au fost copii în oraș care au făcut poliomielită.

Cum se manifesta?

Cu paralizii. Sunt mai multe forme de poliomielită, dar, în unele situații, paralizează membrele și erau duși bieții copii în cărucioare.

Erau mulți în Reghin?

Nu știu dacă erau chiar foarte mulți – ce țin eu minte, așa, câțiva copii, știam de ei. Copilă fiind, nu eram prea documentată, nu era nici media și nu prea aveam de unde să știm ce se întâmplă. Nu erau ziare, nu aveai decât radio, cine avea și radio! Mai auzeam câte ceva pe la radio sau de la oameni.

Și vă țineau părinții în casă?

Nu neapărat în casă, dar în curte. Îmi interziceau să merg, de exemplu, la cinema, unde era lume mai multă. Eram sfătuiţi să stăm mai izolați, să nu mergem în mulțime. În curte la mine era o familie cu copii mai mulți și mă jucam cu ei. Am scăpat atunci, slavă Domnului! Cazuri de poliomielită au mai fost și pe urmă, dar atunci a fost, probabil, un vârf mai mare în zona noastră, a fost o spaimă. Pe urmă, după câțiva ani, a apărut vaccinul și boala a dispărut încet-încet. Vaccinul se lua pe cale bucală.

Acum 15-20 de ani, la Ploiești, am avut un salariat care făcuse poliomielită și era în cârje. Era mai tânăr decât mine cu vreo 20 de ani, deci făcuse mai încoace. Au mai fost valuri mai slabe de poliomielită, dar vaccinul cu siguranță a micșorat numărul de cazuri.

Pe urmă, îmi amintesc că a fost o perioadă în care erau cazuri de scarlatină, dar nu poți să spui că a fost epidemie. Eu am făcut o formă foarte gravă de scarlatină, noroc că apăruse penicilina și am scăpat.

Gravă ce însemna?  

Gravă însemna izolată, a stat mama cu mine în spital trei săptămâni, am făcut foarte multă penicilină, de am făcut și alergie la penicilină cred că ani de zile pe urmă.

^{Niculina Moica, portret din adolescenţă; în iunie 1959 avea să fie arestată.}

Câți ani aveați atunci?

Știu că eram acasă, era vacanță când am făcut-o, între clasa a II-a şi a III-a, 8-9 ani.

Și apoi?

Apoi a fost gripa asiatică, despre care se vorbește mai puțin, deși se știe de ea. Am și citit despre gripa asta, dar probabil că nu a fost declarată – în regimul comunist, știi cum era, nu aveau niciun interes să spună.

Când se întâmpla asta?

În ’57-’58. Știu că eram elevă la liceu, deci eram precis în clasa a VIII-a. Am fost foarte bolnavă, foarte bolnavă, am zăcut în pat vreo trei săptămâni, dacă nu mai bine, cu dureri cumplite de cap, cu febră, nu suportam nici zgomotele. După ce mi-a trecut gripa am făcut pneumonie, exact cum aud acum la cazurile astea de gripă cu pneumonie. Și de la mine a luat-o și mama, care cred că a fost mai rău ca mine. Țin minte că a dus-o tata la doctor. Nu se ținea pe picioare, nu erau taxiuri, a dus-o cu trăsura. Așa era în oraș la noi, în orașele săsești erau trăsuri. Mama m-a îngrijit şi a fost și ea foarte, foarte grav bolnavă. Într-un pat zăcea ea și într-un pat zăceam eu. Numai tata nu a luat-o, nu știu cum de a scăpat, săracul.  

Și, din ce vă amintiţi, erau multe cazuri de gripă asiatică în oraș?

Erau foarte multe cazuri, sigur că da. Deși nu s-a comunicat, printre oameni s-a aflat și că au fost decese în țară. Chiar multe decese. La nivel oficial au fost multe cazuri ascunse.

Foto sus: familia Moica alături de prima născută, Florentina, în 1941

În grupajul „Mărturii din pandemii” apărut în numărul de mai 2020 al revistei Historia mai puteți citi:

• Un interviu cu Constantin Bălăceanu-Stolnici, academician, medic neurolog.
• Un interviu cu Andrei Răiescu, fost director al Biroului ONT New York, expert și consultant al Organizaţiei Mondiale a Turismului.

Textul de mai sus este un fragment din interviul apărut în numărul 220 al revistei Historia, disponibil în format digital, pe platforma paydemic.com